Sunt o babă dadaistă

Dacă astăzi ți-aș spune despre mine? Spun “astăzi” nu pentru că mi-aș fi ales acest moment. Nicio zi pentru noi nu semnifică nimic. “Astăzi” înseamnă oricând din această clipă…oricând vei fi pregătit, dragă tată, să te confrunți cu realitatea pe care ai ales să nu o vezi în detrimentul unei lumi proprii, instabile. Aș zice numai că adevărul adevărat aprinde mai degrabă spectrul sufletului decât pe cel al vederii pe care mai repede l-ar tulbura, și nu că  ți-aș reproșa anume ceva meschin. Doar pentru mine m-aș întreba cum de n-ai reușit să simți pericolul ce o pândea pe ființa ta cea mai iubită – cum îndrăznești încă să mai spui că sunt – de atâtea sute de ori, în atâția zeci de ani petrecuți lângă tine. Și doar adevărul m-a făcut să scriu, adevărul pe care îl știu, îl înțeleg și îl simt. N-am să-ți reproșez nimic, tot ce vezi sunt niște gânduri pe care le-am scris într-o noapte oarecare în care încercam să evaluez aportu-ți patern din viața mea. Tot ce simți citind acest text e posibil să fie puseu de realitate, asta doar dacă în vreun fel te-ar tulbura. Dacă nu, poți să treci la următorul nivel în Candy Crush fără să te gândești vreodată la ce a vrut Franz Kafka să spună.

De câte ori am vrut să-ți povestesc, de atâtea ori m-a cuprins spaima, ca și cum aș fi dat drumul la un adevărat cataclism, pe care oricum îl țineam ascuns și de mine și de voi. Niciodată n-am știut de ce sau de unde-mi vine reținerea, teama față de tine, deși erau momente când puteam să fim totuși prieteni. Să înțeleg astăzi că am făcut bine stând sub un impuls al intuiției pe care nu-l cunoșteam? Adică, iată, de fapt doar îți mulțumesc că m-ai ignorat la unsprezece ani, la paisprezece ani, la șaptesprezece ani, la douăzeci și unu de ani, de fiecare dată când a fost nevoie. Nu ți-am înțeles niciodată asprimea cu care-mi tratai visările infantile. Atâția ani am trăit cu speranța că într-o zi o să îndeplinesc așteptările de care eram atât de departe. De aceea poate, din dorința de a vă proteja, deși copil, am ținut în mine tot ceea ce credeam că ar distruge liniștea familiei noastre. Eram foarte crudă când mi se albea părul în vis de dispreț pentru propriul trup, speriată de ce va aduce o nouă zi, rușinată de priviri care nu conteneau să atace și de vorbe spurcate care încercau să mă transforme. Pe lângă alte “personalități” care așteptau doar momentul când voi fi cedat de-adevăratelea, tu erai acela care din umbra casei mele coordona planul de atac.

“- Aberezi! Nu vezi că nu știi ce vorbești?! Semeni cu…”. Shh!…te rog, nu-i nevoie să continui, nu trebuie să te ridici, să bați cu pumnul în masă, să înjuri, să scuipi, să-mi spui că aberez. Îți știu mimica feței, văd cum privirea ți se înnegrește, fălcile se încleștează și umerii se lățesc încordați…nu-i nevoie să o faci din nou. În liniștea nopții materialul tăbliei de la capul patului pocnește în locul în care ți s-au oprit nodurile degetelor. Poate chiar așa e – aberez! Doamna dirigintă, doamna Ioana, mereu spunea că ești un tată minunat. Un tată adevărat. Un tată care singur luptă chiar și cu sine însuși pentru moștenitorii numelui lui. Un tată care știe cu adevărat ce e greul. “Ce mai face tati? Să ai grijă de el”. “Desigur că am grijă de el, sunt fata lui tata din totdeauna!”.

Și mă bucur că ai acționat în consecință la învăluirea destinului meu. Credeam că nu știi despre el. Răzvan sau, dacă vrei, putem să-i spunem chiar pe nume 🙂 . Credeam că e în sufletul meu, singura oază de liniște spre care mai tânjeam din când în când, pe lângă Dumnezeu. Atâția ani am vrut să-mi dau seama cine sunt înțelegându-te pe tine și pe el. Am rămas mută în singurătate, încercând să aleg un drum: al meu sau al lui. Și, pentru că nu meritam să-mi aleg singură calea, din când în când îmi aminteai că doar tu vei face alegerea decisivă, după care ar fi trebuit, de fapt, să mă ghidez. Ai încurajat performața la care munceam plângând zi și noapte, “Doamne, te rog să nu mai ajung niciodată acolo” fiind singura rugăciune, atât de amară, în care puteam crede. Nu mai voiam în mizerie, în cercuri sociale în care nimic din ce credeam că-i firesc nu se întâmpla și nu se va întâmpla vreodată. Nu mai voiam alcool, droguri și petreceri surde și slinoase. Iar pe de altă parte, în casa noastră eram sătulă de frig, foame și alte lipsuri pe care n-ai luptat să le alungi.

Nu te învinuiesc că n-ai știut cum să o faci mai bine, obișnuit fiind cu un stil de viață asemănător cu cel al personajelor de care voiam să scap. Poate nici Răzvan nu ar fi părut cea mai greșită alegere pentru o adolescentă de șaisprezece ani dacă tatăl ei a fost, la vremea lui, de partea cealaltă a baricadei, dominat de dependențe și ghidat de hazard. Și totuși, mi-ai interzis de la bun început să iubesc sau să fiu iubită, de parcă numai tu ai fi avut acest drept (pe care oricum nu-l onorai). Anii însă au arătat adevărul – trecutul pe care l-ai fi vrut uitat. Trecutul meschin în care lumea lui Răzvan era lumea ta, iar tot ce eu am trăit tu ai înfăptuit altora. Așa ai știut perfect cum se construiește o victimă, așa n-ai dat greș.

În numele pe care te minți că vrei să-l aperi sunt însă blesteme de familie de care eu n-am scăpat. De aceea am ales drumul pe care sunt, de aceea, într-un final nimic rău nu m-a atins nici din partea ta, nici din a lui. Dacă refuz să calc podeaua casei noastre e că am vrut să mă înstrăinez de tot ce-mi provoca supunere, deci umilință. Dar să știi că prețul încă îl plătesc, tocmai prin aceste gânduri care de multe ori nu-mi dau pace, dar care totuși îmi dau un scop: acela de a readuce numele nostru pe linia de plutire, de a-i recăpăta greutatea și notorietatea pe care străbunii s-au luptat să o înfăptuiască. Sunt lucruri pe care nu ai cum să le înțelegi, pentru că nu au legătură cu destinul tău. Tot ce e greșit trebuie să moară, chiar și trecutul meu.

Răceala ta, modul aspru-dictatorial de a-mi gestiona creșterea, lumea ridicolă pe care ți-o creai, bănuieli fără sens, atât de departe de realitate…da, acestea au fost lucruri pe care nu le-am învins nici astăzi. Despre mine aș fi putut să-ți povestesc multe, cum am coborât într-o lume a vânzării de trupuri și suflete, despre cum am uitat de mine, despre cum mi-am făcut atâta rău singură sau lăsându-i pe alții, dar și despre drumul spre lumină. Aș fi putut să-ți spun atâtea lucruri doar că…astăzi am vrut să-ți spun că știu că tu știi. Iar dacă ai întreba o lume întreagă, toți ar spune că sunt siguri că tu știi. Iar pentru că deasupra mea a fost un destin și un blestem deopotrivă, astăzi sunt mai aproape de adevăr și tu cât mai departe de mine. Și totuși, cred că încă lecția nu s-a încheiat și nu se va încheia, dragă tată, decât la sfârșitul vieții, când în ultimele clipe ale mele nu voi mai avea puterea să mă gândesc de ce nu te-am înțeles, în ce fel ai fost, de ce nu m-ai salvat sau cât de adevărat a fost tot ce am trăit.