Sunt o babă dadaistă

Te rog, Mihai, să mă ierți. Știu că așteptai un răspuns. Sper să nu fie, însă, prea târziu.

 Să știi că deși mi-am dorit să-ți scriu încă din primele zile, nu am reușit să cumpănesc în niciun fel, mai ales într-o situație atât de complicată precum înțeleg că este a ta. Ai tot eșuat în relații, iar pe lângă drogurile (care nu-ți fac deloc bine, se pare) și muuuult alcool, au mai apărut și acești tovarăși care te împing la nefăcute. Înțeleg. Mă bucur că ai ales să-mi povestești și-ți voi explica de ce am reacționat așa cum am reacționat. Am băut mult atunci, așa cum, dacă-ți amintești, mi se mai întâmpla și înainte – lucru de care nu m-am ascuns niciodată. Tu știi prea bine că niciodată nu m-am dat înapoi de la nimic și, cum îți spuneam chiar înainte să plec, îmi lipsesc serile noastre de party-uri spontane cu palinca lui tata. Mi-e dor și de prietenii noștri pe care nu i-am mai văzut de atât de mult timp. Mi-e foarte dor de voi.  

Am băut mult și știi că mi se activează imediat filosofia, pe care și tu ai exploatat-o atunci când eram împreună și-ți plăcea să vorbim despre habar n-am ce, până dimineața, stând cu capul pe pieptul meu sau rămânând ghemuiți unul în fața celuilalt. De asta nu văd niciun motiv pentru care nu m-ai înțelege. În ultima perioadă prefer să fiu singură când devin melancolică, pentru că nu reușesc să mă înțeleg sau măcar să-mi așez gândurile. Deci, ce m-ar face să cred că altcineva ar putea să înțeleagă ce mi se întâmplă cu adevărat? Dacă ai cea mai mică urmă de îngrijorare, să știi că nu am niciun motiv de supărare și, surprinzător, lucrurile îmi merg destul de bine. Ți-am povestit deja că m-am logodit și că îl iubesc nespus, așa cum nu credeam că voi mai putea vreodată să simt. Mi-ai spus mereu că într-o zi o să am parte de iubirea pe care o merit și de recunoașterea pentru care am muncit atât; iată că s-a și întâmplat! Ți-am zis că am iertat, că am uitat multe. Acum privesc spre viitor, trăind în prezent. Altfel eu nu știu cum aș putea să gust din plin din fericirea care mi-a fost dată. Poate nici nu mai sunt atât de romantică ca înainte, atât de visătoare. Totuși, au trecut câțiva ani de când nu m-ai mai văzut și presupun că unele gesturi îți sunt străine.

Am preferat să stau singură în acea seară. Da, băusem. Băusem mult și asta m-a făcut să stau într-un colț și să observ. Chipul ți se zbârcea de la vodka și maria*, maria* și vodka. Deși sunt convinsă că nu există niciun motiv pentru care ar trebui să mă crezi, îți pot reda această descriere: voiai să te ascunzi în fum, în râs animalic și glume grotești, în spatele cărora nu-ți era decât umbra prelungită pe perete, gri și goală. Valeria (cu care ți-ai petrecut în neștire vreo două nopți) ți-a ținut capul pe piept  câteva ore bune, mai mult de moleșeală, timp în care delira belmejind și făcea spume în jurul buzelor de la drogurile pe care le-ai scăpat în băutura ei. Mi s-a părut că tu plângeai în somn sau horcăiai a greață.

Asta, evident, după ce toți s-au retras, iar eu eram deja parte din decor. Te-ai trezit brusc aproape de dimineață, atunci când aproape înțelesesem, și ai aruncat cu trei pahare în umbra unui cuier, urlând ca un nebun, cu ochii bulbucați și tulburi, bolborosind în limba ta un soi de blestem. Cine știe cine ți s-a părut că e. Ai înjurat-o pe Valeria, crezând că e femeia pe care o căutai în iluzii și i-ai trântit o flegmă în păr. Ea a căzut și a vomitat instant, de la șoc. Dar nu ți-a păsat. Te-ai întors cu fața buhăită spre mine și m-ai privit drept, ca o stafie. Am motive serioase să cred că, totuși, nu m-ai văzut. Te-ai dus la geam să fumezi și scrumu-ți cădea pe picioare și pe haine. Ți se vedeau venele zvâcnind și pielea lipicioasă de transpirație și alcool. În camera în care Valeria dormita în vomă, tu bântuiai fără noimă înjurând niște “tovarăși”.

Becul disco-led încă se mai rotea în neant. El săracu’ ar fi vrut să ne bucure – tot ce a reușit a fost să-ți picteze suferința, pe rând, în toate culorile. În cele din urmă ai adormit, asta abia după ce ai tras câteva fumuri dintr-un joint ars, aproape terminat. În liniștea aia mortuară în care timpul nu mai avea cap, am înțeles cu adevărat nevoia de singurătate.

Știi ce, Mihai? În nu știu câte seri am adormit plângând și rugându-l pe Dumnezeu să mă ierte. Nu pe voi, nu pe restul. Nu pe mama, nu pe tata, care mi-au dat viață. Pe Dumnezeu. Am negat de atât de multe ori înainte existența Lui. L-am părăsit, m-am întors târându-mi genunchii, l-am negat din nou, l-am căutat în mii de feluri și în sute de locuri. Și când credeam că am ajuns la adevăr, tot la  rugăciune mă întorceam, cu ultimă speranță de iertare și milă, tânjind după lumină. Nu l-am găsit nici în yoga, nici în Buddha, nici în psihologie, uleiuri esențiale, meditație sau în atracția universală a unor mincinoși infecți. Nici în zodii, nici în destin. Doar în rugăciune.

Tu știi mai bine decât oricine motivul slăbiciunii mele. Și n-o să-mi neg vina, nici victimă n-am să fiu, așa cum niciodată n-am dat înapoi. L-am iubit pe Răzvan într-atât încât să fiu pe punctul de a renunța la tot ce însemn. Am trăit și așa-zisa perioadă “mondenă” – la care știu că ați cotizat toți, fără excepție. M-ați judecat fără să-mi dați o șansă. Dar nicio prostituată nu ar fi tăcut atât de grav și de solemn, mințindu-se că adevărul e iubirea. Am fost în locuri care până în ziua aceasta și-au păstrat mizeria pe mine, în oricâte oceane depărtare am încercat să mă duc. Am băut și am fumat. Am blestemat și în gând și cu urlet. Am înșelat. Am înjurat. Am adormit cu foamea-n gât. Am plâns cu sete. Am aruncat cu noroi.  Dar mereu am tăcut.

Iar astăzi, mon cher, n-ai niciun drept să-mi cazi la genunchi fără să aștepți să te judec. N-ai niciun drept să-mi ceri să nu te privesc cu scârbă în timp ce te distrugi. Sau cu-ncântare că nu poți ridica. N-ai niciun drept să-mi ceri să-ți fiu aliat. C’est l’alcool, mon cher, cel care te distruge…și icoana mea. Datorită lui ești tot ceea ce ai urât la mine când mă iubeai. Decăderea dulce este aceeași pe care am îndurat-o atâția ani. Iar acum aș vrea să văd cum ai să te ridici singur, urnindu-ți sufletul să mai trăiască, găsind fericirea în nimic. Aceasta este poziția mea, pe care atât de mult ai așteptat-o. Dacă ai fi crezut vreodată că îți voi îndrepta destinul…dacă ai crezut vreodată că în acea neagră perioadă am găsit rezolvarea decăderii, vreau să știi că, în calitate de prietenă, voi aștepta să-ți văd lupta și puterea, în timp ce tu vei aștepta doar să nu te judec.

Nadina

19 noiembrie 2023