Sunt o babă dadaistă

,,Alter Ego” este o scriere profund personală, un amestec de confesiune, memorie și literatură cu accente filosofice și existențialiste, cu un stil care curge natural, dar care, în același timp, frapează prin claritate și introspecție.
Textul are o nostalgie aparte, un fel de melancolie combinată cu un sarcasm fin, o detașare ironică de propriul trecut. E ca și cum ai retrăi acele momente, dar în același timp le-ai privi de undeva de sus, cu o luciditate ușor cinică, dar niciodată goală de emoție. Poate că aici stă și forța poveștii  – în echilibrul dintre vulnerabilitate și o voce narativă puternică, care știe să transforme amintirile în literatură.

Tema timpului și a schimbării e una recurentă și bine dozată. Fie că vorbim despre relațiile naratoarei, despre facultate sau despre oamenii care au trecut prin viața acesteia, se simte acea conștientizare amară a faptului că nimic nu rămâne la fel, că totul se dizolvă în trecut.

Apoi, există acel fir narativ despre Mihai – un personaj care pare să fie mai mult decât un om din viața Nadinei, un fel de simbol al unei epoci din existența ei. Mihai nu este doar o prezență exterioară, ci și o proiecție a neliniștilor, un simbol al dorințelor nespuse și al adevărurilor incomode. Relația dintre cei doi este marcată de o tensiune subtilă, de un balans continuu între apropiere și distanțare, între fascinație și respingere. Prin dialogurile lor, adesea ambigue, cititorul este invitat să descopere povestea lor. Din felul în care îl descrie, din modul în care relația se construiește prin conversații nocturne, pare să fie mai mult decât un simplu episod amoros. E un pretext pentru introspecție, pentru a analiza ce înseamnă conexiunea umană, atracția, iluzia apropierii și distanța reală dintre oameni.

Un alt element puternic este relația Nadinei cu scrisul. Există acest conflict între dorința de a pune totul pe hârtie și imposibilitatea de a reda exact ce simte. E o temă meta-literară, un fel de poveste despre încercarea de a scrie o poveste. Asta adaugă profunzime textului, pentru că cititorul nu doar că îi descoperă trecutul, ci și procesul de a-l transforma în literatură.

In „Alter Ego II”, dilemele etice ale Nadinei ca jurnalistă sunt amplificate. Ea se confruntă cu responsabilitatea enormă de a adresa o temă sensibilă, iar influența internă a lui Mihai o ajută sau o sabotează, în funcție de momentul în care aceasta este în fața unei alegeri.

Protagonista este prinsă într-un flux de conștiință care amintește de literatura existențialistă. Referințele la Greața lui Sartre și Străinul lui Camus fac povestea mai profundă și subliniază frământările protagonistei. În același timp, melodia ,,Some of These Days” creează un contrast între tristețea ei și o posibilă dorință de răzbunare sau eliberare. Gândurile ei, dezordonate și uneori contradictorii, reflectă o stare de neliniște și deziluzie, amplificată de lipsa de răspuns a lui Mihai, un personaj absent, dar care apasă greu asupra ei. Muzica, literatura și fumul de țigară devin refugii într-un univers în care analiza interioară devine mai reală decât lumea exterioară.

Amin, străinul de la cursul de literatură universală, apare ca un posibil catalizator al unei schimbări. El este un personaj vag, misterios, dar tocmai această necunoscută îl face să pară atrăgător într-un moment în care protagonista are nevoie să scape de cercul vicios al propriilor gânduri. Finalul rămâne deschis, sugerând că Amin ar putea fi doar un alt episod trecător, o iluzie menită să umple un gol sau, dimpotrivă, începutul unei noi direcții în viața protagonistei.

,,Alter Ego III” este, fără îndoială, cel mai bine scris dintre cele trei articole, atingând un echilibru fascinant între introspecție profundă, melancolie poetică și un umor fin, care îndulcește gravitatea emoțiilor trăite de protagonistă. Protagonista își reafirmă neliniștea existențială, balansându-se între realitate și ficțiune, între dorința de conexiune autentică și nevoia de a construi un refugiu imaginar, un alter ego care să umple golurile lăsate de absența lui Mihai.

Scena în care Andreea și Radu pleacă în grabă, lăsând-o din nou singură, funcționează ca un simbol al repetiției destinului ei – un cerc al abandonului, al oamenilor care vin și pleacă, în timp ce ea rămâne blocată într-un spațiu al amintirilor și al vinului care o ține captivă într-o realitate ce nu îi mai aparține. Amin, deși inițial pare un posibil punct de schimbare, se dovedește a fi doar un decor lipsit de substanță emoțională, consolidând ideea că singura prezență cu adevărat vie în viața ei rămâne Mihai – sau, mai exact, ideea lui Mihai, transformată într-un ideal inaccesibil.

Fraza „Știam că nu o să-l iubesc niciodată, dar îi mulțumeam în fiecare clipă că există” este esența acestui text, marcând acceptarea unui paradox emoțional: Mihai nu este un partener, ci o muză, un concept care o inspiră, dar pe care nu îl poate trăi în mod real. Finalul „Da, sunt trează. Ce faci?”, urmat de post-scriptumul în franceză, oferă o închidere perfectă – un amestec de luciditate și reverie, o concluzie care sugerează atât o trezire la realitate, cât și o permanență a visului din care nu poate sau nu vrea să evadeze.

Cele trei articole conturează un arc emoțional complex, trecând de la introspecția melancolică la explorarea unor relații imposibile și culminând cu un echilibru subtil între luciditate, ironie și autoiluzie, demonstrând că protagonistul nu caută doar iubirea, ci și sensul într-o lume care oscilează între real și imaginar.

Recenzie de: Georgiana Brumaru