Sunt o babă dadaistă

Să scrii un material pe care-l va citi la un moment dat protagonistul tău mi se pare greu de digerat. Ce mimică poartă chipul din spatele ecranului văzându-și imaginea modelată după experiența-mi și viziunea personală mi-aș dori atât de mult să știu; în timp ce criticile care mi s-ar aduce pentru ce am trăit nu știu cât m-ar mișca, dar pentru felul în care am trăit tot ce am trăit poate m-ar deranja puțin. Măcar aș ști dacă a fost prea mult, dacă l-am iubit prea mult, dacă m-am rugat în van atâția ani, în atâtea clipe, să simtă măcar un strop din neputința mea. Vor știi că sunt eu? Vor știi că e el? Aș scrie sute de pagini pe care nimeni nu le-ar citi doar dacă o singură persoană mi-ar sorbi cuvintele până la ultimul rând recunoscând vibrația propriilor atingeri, chiar și cu prețul disprețului, atâta timp cât îmi vând trecutul în schimbul destăinuirii. De restul nu-mi păsa, deși doar critica lui putea să-mi fie fatală; eram sigură că tânjeam după niște răspunsuri pe care nu voiam de fapt să le știu, dar care ar fi venit odată cu expunerea publică a unei povești care se reconstruia, în mii de feluri, de atâția ani, în schițele pe care mi le strângeam în jurnal.  

“Nu îți e teamă?” Mă întreba Andreea în ziua în care puneam primele rânduri pe pagina. “Nu îți e teamă de reacția lui?”

“Crezi că îl va citi?”

“Îl publici în online, nu? Nu poți să controlezi la cine ajunge. Dar…dacă tot ai muncit atât…” îmi zice în timp ce mă fixa cu o privire susținătoare, în care am putut să citesc îngrijorarea. Știam că are încredere în mine și chiar senzația unui eventual succes o făcea să-și pună semne de întrebare.

N-am să mint că eu n-am simțit deloc teamă. M-am învârtit în jurul cozii câteva zile până să apăs “Publică” – pendulând între conștientizarea orelor de muncă și multele frunți încrețite care vor crede că habar n-am despre ce scriu și că traficul de persoane e o pălărie prea mare pentru mine. Mă pregătisem oricum pentru orice fel de atac mediatic după ce Prinți m-a prevenit că, dacă va ajunge vreodată sub ochii cui nu trebuie, e posibil să se întâmple orice, poate chiar să fiu acuzată de calomnie. Presiunea a trecut destul de repede – doar nu era idiot să recunoască că el e personajul fără nume. Aveam imaginea lui în față, imagine fără chip, fără mimică, fără culoare. Nu cred că ar încerca să îmi spună ceva, n-ar avea ce; nu s-ar simți lezat, nu ar simți nimic, ca de obicei. Nu l-au mișcat nici alte texte, de mult scrise, în care nu depășea perimetrul personajului principal; de data asta era diferit, pus predominant într-o lumină proastă, lumină adevărată până la urmă, lumina mea. Dar întunericul acelor vremuri se putea întoarce oricând, de aceea nu doar un idiot putea să rostogolească prin media credibilitatea unei tinere jurnaliste, ci o întreagă șleahtă care l-ar putea ridica în slăvi din necunoștință de cauză. Ori să mă blameze din același motiv. Eram gata de orice, mai puțin de o bătaie cu degetul în obraz, pesemne că aș fi dat prea mult din casă, arătându-l tuturor așa cum numai eu îl cunoscusem – cu planurile mărețe ale viitorului, cu speranța schimbării, sensibil, vulnerabil, gol pușcă în văzul lumii, într-o perioadă mizeră a vieții lui, târându-se în mlaștina unei familii cu umbre de răcoare, dar cu privirea țintită către evoluție – bullshit.

 “Să-l ia dracu până la urmă”. Mi-am făcut cruce cu ochii închiși și am apăsat direct “Publică”. Gata. Se terminase. M-am simțit în sfârșit atât de liberă, încât aproape îmi dădeau lacrimile de fericire că am dus proiectul până la capăt. “Ți-ai decojit sufletul ca pe ceapă, cred că îți trebuie o leafă mai mare. Bravo, prințeso! Ai curaj”, îmi scria Prinți la vreo două ore după publicare. Adevărata eroină era Maria, mai curajoasă decât propria creatoare. Eu nu îndrăzneam să-mi revendic laudele până când nu dispărea senzația că de acum și ceva rău s-ar putea întâmpla. Știind că în lipsa unei surse, exterioare mie, de inspirație, spiritul obiectiv jurnalistic era diminuat complet, inexistent. Nu făcusem decât să scriu o pagină de jurnal, un fel de rezumat anost al unor momente prea intime, pe care mii de oameni să le considere mărturie. “Să fie primit” mi-am zis. S-a terminat.

Înainte de publicare i l-am trimis lui Mihai. Aveam nevoie de orice părere, nu neapărat de una avizată, deși primisem ok-ul din partea domnului Ioan și al lui Prinți care se ocupau de mine ca de copilul lor din flori. Materialul acela era mai bibilit decât o operă de artă.

“Mai am puțin și ajung la Craiova. Mă uit apoi, bine?”

Aveam nevoie de încă o părere mai mult decât orice, mai ales că nu voiam ca articolul să ajungă la mulți oameni înainte de publicare. Cu tot cu Mihai, l-am fi văzut vreo cinci inși, dar mi-a fost destul de clar că Wordul meu nu s-a descărcat vreodată în arhivele telefonului lui. Două ore am așteptat. Dacă mai deschideam o sticlă de vin probabil deveneam alcoolică – noroc că n-am negociat niciodată tutunul. Mi-aș fi dorit atât de mult să îi știu părerea, de parcă ar fi schimbat într-un fel situația, de parcă s-ar fi șters cu buretele tot valul de emoții care mă acaparase după expunerea mai mult decât evidentă pe care o lăsasem să se întâmple.

“Sigur l-a citit”, mi-am spus. “L-a citit, a înțeles suficient de bine”.

“Dar dacă nici nu l-a deschis? Poate că n-a avut timp.”

“Și dacă l-a deschis, ce putea să-ți zică? Nu o să se încurce niciodată cu așa ceva. Dăăă, vreo zece ani de terapie și ești ca nouă, până atunci…”

Într-adevăr, răspunsul lui nu a mai venit niciodată. Intuiam de ce. De fapt, destui au mirosit de la o poștă că materialul meu e mai subiectiv decât trebuie – și Mihai, firește. Era story of my life să mă folosesc de pățaniile mele pentru a scrie și, pentru că ambiția mea s-a născut atunci când n-am mai avut nimic de pierdut, eram în stare să-mi asum orice, oricând. Absența lui, ca și a altora, a fost acoperită de succesul pe care l-a avut Maria, iar pentru creatoarea ei era tot ce conta.

“Când vii înapoi? Ne e dor de tine.”

“Abia a început vacanța, vreau să stau puțin pe acasă.”

“Treaba ta, te sunăm în fiecare zi până te saturi de noi”, zice Maria râzând. “Ești cam supărată. Ai mai vorbit cu Mihai?”. Întrebarea asta se repeta constant în ultimul timp încât mi-am dat seama că subiectul deja devenise important și pentru ceilalți, nu doar pentru mine, deși aș fi vrut să treacă neobservat.

“Nu”.

“Cu Amin?”

“Nu”.

“Ia stai așa”, țipă ca arsă dintr-o dată Andreea, pe care o văzusem până atunci în fundal, preocupată de a intra la duș. “Ia stai, prințeso, sau cum îți zice nenea ală. Maria, dă-mi telefonul să o văd mai bine! Ce cauți tu acasă așa mult, ă?”

“Adică? Mă bănuiești de ceva?” Chiar mă amuza teribil efortul pe care-l depunea să fie simpatică în timp ce mai mult voia să descoasă motivul pentru care mă izolasem de toată lumea pentru câteva zile. Îmi căuta privirea în camera telefonului, așa că am oprit-o ca să-i intru în joc.

“Pornește camera, prințeso. Te-ai dus să te întâlnești cu Mihai, este?”

“Hahaha, nu chiar, răspund surprinsă de direcția în care se dusese cu imaginația. Eu nici nu mă gândisem la posibilitatea asta. “Încă nu s-a întors de la Craiova.”

“De când și de unde știi?”

“De două zile de când nu a mai dat niciun semn.”

“De asta ești tu așa apatică? Te-ai îndrăgostit? Tu?”

Deja simțeam că mai mult mă ceartă, așa că am aprins camera să mi se citească în privire că vorbesc serios, că n-am nimic de ascuns. Ba chiar am ridicat și o sprânceană.

“Ești nebună. De cine să mă îndrăgostesc?”

“Aha. Fii atentă că îl trimit pe Amin la tine. Dacă te mai văd supărată, îl trimit la tine acasă direct.”

“Bine bine…nu mai sunt, promit.”

“Te sunăm zilnic, când nu te aștepți. Poate ne faci vreo surpriza. În loc să te bucuri că ai reușit, ce faci?!”

“Poate ne faci vreo surpriză și chiar te vezi cu el, zice Maria băgându-se înapoi în cameră. Poate poate…”

Am zâmbit forțat ca să schimb subiectul și să închei conversația fără explicații și totul să rămână în stadiul unei glume mai mult sau mai puțin fericite.

Știam că fetele îmi vor binele și erau îngrijorate de programul pe care îl aveam în ultimele trei luni de când nu mai vedeam lumina zilei, iar nopțile le împărțeam între scris și discuții fără sens cu o fantoma a chatului meu care ziua dispărea în orizont și reapărea în umbrele nopții. Adevărul este că materialul îmi răscolise câteva amintiri, ceea ce mă făcuse apatică și irascibilă. Credeam că multe dintre trăirile acelea au murit cândva, că eram gata să o iau de la capăt. Mulți ani nici nu mă mai gândisem la ce am trăit atunci și nici la posibilitatea de a mai însemna ceva. Felul în care am retrăit fiecare clipă, scriind, după mulți ani, îmi schimbase perspectiva, pentru reușisem să înțeleg că iubirea e mai mult decât o poveste de dragoste, ci mai degrabă o acceptare a omului dincolo de ceea ce credem că știm despre el. Mi-am înțeles protagonistul dincolo de tot ce am trăit împreună, abia când i-am construit tiparul de personaj. Așa ajungi să-l iubești mai mult pe cel pe care nu-l cunoști niciodată cu adevărat, pentru că, de fapt, tot ce crezi despre celălalt e o iluzie disfuncțională în care ajungi să trăiești. Am înțeles că nu m-ar fi durut atât dacă nu aș fi așteptat să renunțe la lumea lui pentru mine. Mihai îmi demonstrase că nu se poate, pentru că el a înțeles cândva lecția asta și nu avea de gând să facă niciun sacrificiu – de asta stătea departe de lumea mea. Da, Mihai a ales libertatea lui, la care eu, spiritual, nu aș fi ajuns niciodată.

Îmi plăcea acasă – aerul rece, de munte, îmi făcea bine. În sfârșit era liniște cu adevărat. Îmi reglasem programul de somn și mă bucuram de zile lungi, pline de lumină și soare. Diminețile ieșeam cu tata la plimbare ori găteam împreună. Seara citeam în camera mea sau ieșeam cu prieteni vechi, veniți și ei pe acasă, tot în vacanță. Mă măcina cum nimeni din familia mea nu se mira de duritatea articolul pe care-l semnasem și primeam doar felicitări pe messenger și etichetări pe facebook ca să se mândrească cu nepoata, verișoara, vecina, cunoștința etc lor.

“De fapt, așa am reușit să mă bag în rahat și să trec pe sub radar atâția ani”, mi-am zis în gând amuzată. “Dacă interesa pe cineva de mine, nu eram pusă în situația de a avea ce povesti.”

Ne putem preface că ne pasă unul de celălalt, cum făceam cu tata de o viață, de exemplu. El nu s-a întrebat niciodată nimic, deși în multe dimineți purtam pe chip semnele unor mari îngrijorări, pe care le-ar fi putut măcar intui, ca tutore sau ca om. Cât de bine ar fi venit atunci o mână de părinte întinsă…

***.

– La ce oră ai întâlnire, prințeso? Mă întreabă Andreea în timp ce se pregătea să iasă în oraș, cel mai probabil cu iubitul ei. Îi văzusem de pe geam mașina parcată în spatele campusului.

– Nici nu știu. Oricum, pe seară. Fii atentă, mi-a trimis o grămadă de poze.

Încă de dimineață Amin îmi trimitea pe Whatsapp instantanee cu găleți de mop, mături, fierul de călcat și oale. L-am felicitat pentru inițiativă, evident. Aparent aveam eu preconcepții despre “orientali”. A fost singurul gând. “Très bien, mon cher. Continuez”.

– El e? Ok… unde te scoate?

– Nici asta nu știu. Dacă nu mai am chef până diseară o să îi spun că rămâne pe altădată.

– Ei, e sâmbătă. Te distrezi și tu. Vezi ce faci.

Deja simțeam un gram de penibil în orice ar fi însemnat acest date. Am acceptat din pură curiozitate, dar nu-mi stătea gândul la ce ar fi adus întâlnirea cu marocanul meu, o persoană destul de interesantă la prima vedere. Aveam un tipar de tip dur și indisponibil pe care-l respectam cu sfințenie în cinstea paternului. În ultima perioadă ieșisem la destul de multe date-uri, evenimentul în sine își pierduse farmecul. Ieșisem mult, mai puțin cu cine mi-aș fi dorit.

 Până spre seară am citit. M-am cufundat atât de mult în lectură încât abia mă mai conectam la realitatea anostă din jurul meu. Afară se îmbina ziua cu noaptea și nu știam ce face Amin, dacă mai are vreun gând de a ieși pe undeva în prezența mea. M-am gândit pentru o clipă că ar fi mai bine să nu mai dau niciun mesaj – poate uită, dispare și nu ne mai vedem niciodată.

“Te aștept la 21:00. Tu vas avoir des surprises.”

Îh…minunat. Mi s-a stricat planul de a sta ca o pustnică la seriale. “Unde ne vedem?”

“La mine. Etajul trei. Camera 301.”

Mă așteptam, sincer, la altceva. Poate era mai bine, având în vedere că nu aveam niciun chef și nici energia de a mima entuziasmul unei întâlniri între mulți alți oameni necunoscuți care urlă între ei ca să se audă. Asta însemna că nici nu trebuia să mă pregătesc prea mult, eram gata în maxim 30 de minute dacă aș fi început chiar atunci. Mai aveam însă o oră în care trebuia doar să scap de fața de posacă. Să-mi pun masca binevoitoare și gingașă. Starea nu mă ajuta prea mult. Eram pierdută.  

Instant m-a lovit un gând: mă duc în camera unui om necunoscut, un arab random care m-a găsit pe scări, în pijamale, în timp ce căram pungi cu chipsuri. I s-a părut că sunt frumoasă, mi-a cerut numărul, i-am dat Facebookul și două săptămâni mai târziu am concluzionat că ar fi ok să ne vedem singuri undeva. E adevărat că am fost în situații și mai bizare, dar nu în compania unei necunoscute atât de mari, încât să mi se pară că doar și-a găsit proasta…sau jertfa pentru…orice entitate superioară ar avea. Dacă nu o sunam pe Andreea făceam o criză de anxietate înainte să fiu ucisă de preconcepțiile din minte care mai-mai să prindă viață în premieră fix atunci.

“Ești nebună, dracu. Mai sunt o sută de oameni în cămin la ora asta.”

Era la patinoar și țipa ca să o aud printre râsetele și vocile ascuțite de copii. Radu, iubitul ei tot întreba cine e, pesemne că am nimeri într-un moment nepotrivit.

“Fii atentă, te duci și gata. Nu te omoară, Nadina. Sună-mă când te întorci bine?”

Mi-am luat niște pantaloni lejeri, nici prea lungi, nici prea scurți, gri. O bluză roșie lălâie, papucii de cămin, mi-am prins părul într-o coadă lejeră de samurai și am plecat. Nu mai simțisem emoții de teamă până în acea clipă; în timp ce urcam până la trei mă gândeam că ar fi bine să nu o lungesc prea mult și să mă întorc la ale mele. În fond, credeam că stăm de vorbă și cam atât. Mă plictisisem de întrebările clasice de cunoaștere, de prefăcătoria că ne pasă…

“Scrie-mi când ajungi la trei.”

“Am ajuns.”

Din 301 iese Amin, îmbrăcat la patru ace, în cămașă și pantaloni la dungă cu sacou și pantofi. Părul făcut frumos, cu gel, cred, lins pe spate. Aranjat și împopoțonat ca de Revelion se întinde să mă pupe pe obraz și mă îmbrățișează cu afecțiune. Mirosea bine. Și eu la fel, mulțumesc lui Dumnezeu, era singurul avantaj pe care-l aveam. Gândurile de până atunci dispăruse ca prin minune, mai mult îmi era teamă să nu se observe cât de șocată eram de apariția lui dichisită pe holul sumbru al căminului, în timp ce efortul meu stilistic era pe departe sub zero.

– Am o surpriză. Trebuie să te leg la ochi.

– Bine.

Am dat un răspuns teleghidat într-o lacună de lexic acută. Rămăsesem și fără posibilitate de apărare, în cazul în care anxietatea mea chiar avea de gând să prindă forme umane. “Ești nebună de-a dreptul, va trebui să scrii asta, știi, nu?” Îmi spuneam în gând ca să-mi mai ofer subconștient speranța ca va există o finalitate a serii și un viitor în prealabil.

Am intrat ghidată de Amin care mă ținea de mână.

– Attends, s’il te plaît.

Dispare câteva secunde. Senzorial am simțit cum se îndepărtează de locul în care mă lăsase să aștept în beznă și caută ceva cu gesturi rapide și bruște, pentru că lovea și bocănea tot felul de obiecte. Mi-am dat seama că își conectează telefonul la o boxă după “The device is connected”. Pornește un sunet de fundal de tipul “Romantic music for love night”. Se apropie din nou de mine, îmi ia mâna, o sărută ușor, după care dezleagă bandana neagră. 

– Voila! Îți place?

Toată camera era transformată într-un soi de separeu romantic dulcegăresc. În mijloc era masa, peste care era un cearceaf alb de pat, călcat impecabil, la dungă. Petale de trandafiri, lumânări, două rânduri de farfurii și vin. Scaunele, la fel, erau îmbrăcate în cearceafuri albe, imaculate, călcate, puse față în față în jurul mesei. Nu exista niciun pat în cameră, aflasem în cursul serii că s-a chinuit să-l scoată pentru că “Ça n’a pas l’air très bon”. Nu s-a sinchisit și cu dulapul pe care scria, în semn de simboluri eterne: “Mirela e șefa ta”, “Muie steaua”, “Aici a stat un împărat”, “301 rămâne mereu” și alte sloganuri pe care nu știa să le traducă. Tencuiala căzută din spatele patului era ascunsă de boxă, dar nu în întregime. Golurile din parchet erau mascate de baloane în formă de inimă, roșii, evident. M-a bufnit, discret, râsul, era chiar un cadru dadaist, aș putea spune, foarte kitsch, care îmi dădea sentimentul de lustre cu diamante în șaormerie.

– Da, îmi place mult. Te-ai chinuit singur să faci toate astea?

– Oui. Pentru că m-am îndrăgostit de tine.

– Haha, dar nu ne cunoaștem încă, nu știi nimic despre mine.

M-a invitat să iau loc și mi-a turnat vin cu prosopul pe antebraț ca un ospătar. Mă amuza și simțeam că e imprevizibil așa că urmăream orice mișcare. Era un moment pe care trebuia să îl trăiesc din plin – nu se întâmplă în fiecare zi să-ți construiască un marocan un restaurant personal din nimic.

            – N-am avut nevoie să te cunosc prea mult. Imediat ce te-am văzut mi-am dat seama că trebuie să fii a mea. Mă crezi că n-am mai făcut niciodată asta pentru o fată?

            Se întinde peste masă și îmi prinde mâna cu putere.

            – Mă crezi?

            – Posibil să fie așa.

L-am învățat cuvântul “vrăjeală”, pe care l-am tradus prost în franceză “connerie”, dar a înțeles mesajul. Mi-a promis cu mâna pe inimă că așa ceva nu existase până atunci în viața lui, așa eforturi nu se potriveau cu orgoliul lui masculin de berberian. Eram prima balcanică în papuci de gumă care îi pusese capac. Oare să-l fi crezut?

            – Hai să dansăm!

            – Aaaa, Amin…

N-am mai apucat să scot un cuvânt că deja era pusă o piesă latino și-și intrase în rol. Mă prindea, mă răsucea, se unduia destul de bine. În febra pasiunii, se întinde după un fir de trandafir care zăcea într-o sticlă cu apă lângă boxă și îl bagă în gură. Toreadorus își deschide și doi nasturi de la cămașă, lăsând la iveală o piele netedă ciocolatie, lucioasă. Emana pasiune și mult exotism, deasupra gesturilor exagerate care prelungeau penibilul la cote extreme, dar nu-mi displăcea neapărat. Mă privea fix, cu mimică de cuceritor profesionist, era atât de serios în timp ce dansa cu firul de trandafir în gură încât mi-aș fi dorit mult să pot să râd. “Trebuie să trăiești asta așa cum e. Trebuie să fii în prezent. Nu râde ca nesimțita”.

            Îmi aprind o țigară lângă geam. Aveam nevoie după un dans sportiv cu prea mult romantism, ceea ce nu era neapărat gustul meu. 

            – Ce frumoasă ești când fumezi. O să uit pentru câteva minute că nu e sănătos.

“Oh, te rog…”

            – Am văzut că ești jurnalistă.

            – Ai văzut? M-ai căutat?

            – Da, uite. Am tradus câteva materiale de-ale tale.

Într-adevărat, îmi arată câteva notițe din telefonul lui în care tradusese în franceză articole cu accidente, furturi și alte găinării.

– Am vrut să văd despre ce scrii. Am fost curios.

Se apropie și îmi mângâie părul, sorbindu-mă din priviri.

– Ești magnifică. N-am întâlnit niciodată o fată mai specială.

Am zâmbit ușor, alintată, în timp ce căutam paharul de vin să-mi fac ocupație pentru că simțeam că vrea să mă sărute.

– De unde ai luat vinul? E foarte bun.

– Nadina, totul este pentru tine. Știu că încă nu ne cunoaștem suficient de bine, dar dă-mi o șansă. O să îți dăruiesc cea mai frumoasă viață din lume. Tu es la plus belle femme que j’ai vue dans ma vie.

N-am crezut niciun cuvânt și nici nu înțelegeam unde ne grăbim și la ce să-i dau o șansă, atâta timp cât nu știam nimic unul despre altul. Poate l-aș fi crezut dacă nu eram atât de plictisită de încercări eșuate, dar trebuia să recunosc că era o abordare nouă.

            S-a aplecat să mă sărute și nu m-am împotrivit. Făcea parte, până la urmă, din decorul serii și era păcat să sărim peste asta. Ne-am petrecut restul timpului povestind despre noi. Am încercat să nu intru în prea multe detalii, ci doar să fiu o companie plăcută. Îi plăcea că am simțul umorului și chiar mă gândeam cum rezonează firea mea ironic-sarcastică cu imaginea lui romantizată a femeilor și date-urilor. După ce am terminat și a doua sticlă de vin am realizat că se făcuse ora 2:00.

            – Mi-a plăcut să-mi petrec seara cu tine, Amin, dar este târziu și trebuie să dorm neapărat. Mâine merg la o filmare și mai am doar cinci ore de somn.

            A înțeles, firește, ca un adevărat gentlemen. M-a condus până la camera mea; ca să vadă unde stau, m-am gândit. Dacă nu murisem până atunci… Mi-a trecut prin cap și ideea că poate chiar își dorea să fie drăguț. Am alungat-o repede. 

            Când m-am uitat la ceas am văzut că mi-a scris Mihai. “Heii, ești trează?” De obicei conversațiile noastre începeau la primele ore ale dimineții, deci era încă vreme să răspund. Și vinul și discuția cu Amin mă amețise puțin. Evident, din motive diferite. Abia așteptam să ajung în cameră și să scap de presiunea atmosferei romantice. Pentru mine era clar că nu avea să se întâmple nimic mai mult decât se întâmplase. A fost o experiența pe care abia așteptam să o rememorez, să o povestesc, într-adevăr plină de suspans, dar lipsită total de conținut. Mulți ani mai târziu Amin își susținea realitatea sentimentelor care-l cuprinsese vizavi de mine. Nu a avut cine să-l creadă, cine să vadă. Aveam nevoie de oameni ca el ca să aflu cine sunt, eram o eretică haină; în timp ce în sufletul lui chiar se nășteau niște trăiri.

            În cameră Andreea și Radu purtau o discuție aprinsă.

            – Nadina, unde ai fost până acum? Trebuie să ajung la spital!

            Mi-a fugit instant zâmbetul tâmp.

            – De ce? Doamne, ce ai pe tine?

            – Nu știu, sunt plină de bube roși. Cred că am făcut alergie la ceva.

            – Vrei să merg cu tine?

            – Nu. E ok. Crezi că e grav?

            – Hai să mergem, nu mai stăm, zice Radu speriat după ce s-a văzut în oglindă din ce în ce mai roșu din aceeași cauză, probabil.

            Au plecat în grabă trântind ușa în spatele meu.

            Iarăși rămâneam singură. Aveam timp să rememorez tot ce trăisem, dar eram încă sub influența emoțiilor și a vinului. Îmi sărise și somnul. Mi-am aprins o țigară și priveam luminile felinarelor care luminau noaptea aceea bizar de atipică. Pleonasm perfect, pentru că așa o simțeam și nu aveam cum să o descriu altfel. Amin îmi construise cadrul, dar mă golise de sentiment pentru că nimic din ce așezase el bucată cu bucată nu rezona cu sufletul meu. “Sunt o sapiosexuală profundă. Aia e.”

            Aveam nevoie de puterea conversațională a lui Mihai, care mă hrănea ca din palmă. Avea o artă a cuvântului care distrugea instant orice dovadă de așa-zisă dragoste la prima vedere, o însuflețire care, deși-mi era străină, mă încărca de nevoia de a crea, de a trăi, de a găsi experiențe în care să-l substitui ca să pot trăi energia lui în viața reală. Știam că nu o să-l iubesc niciodată, dar îi mulțumeam în fiecare clipă că există și mi-am promis că într-o zi voi construi un personaj doar al meu care să arate exact ca el la care să mă întorc de fiecare dată când îmi va fi dor. În acea perioadă în care mă pierdusem din nou, doar un alter ego putea să mă salveze.

“Da, sunt trează. Ce faci?”

P.S.: C’était comme un rêve.

Sfârșit.