Sunt o babă dadaistă

Sfat: Pe parcursul lecturii se ascultă pe repeat, în surdină, „Some of These Days” de Sophie Tucker în varianta originală (1926)

Mă chinuiam deja de trei ore, fără vreo izbândă, să-mi creionez materialul. Trebuia să am articolul scris în două săptămâni, corectat, pus la punct, nuanțat, trecut prin ochii a cel puțin doi redactori, printre care și domnul Ioan, cel care m-a lansat în proiect și care avea cele mai mari așteptări de la mine. Al doilea era Prinți, de care deja mă convinsesem că nu se străduiește să mă menajeze de la ultimul mesaj pe care mi l-a trimis: “Titlul ală sună ca dracu, ce naiba!”.

Ok. Trebuia să iasă bine. Îmi asumasem cu Caps Lock numele redacției pentru care lucram subiectul Victime ale traficului de persoane. Nu aveam nicio pistă pe care aș fi putut să conturez măcar o schemă de lucru. Iar la douăzeci și unu de ani nu dovedeam nici pe departe încrederea unei posibile destăinuiri. Cine să îmi spună ce? Sau, cum ar suna un mail, un mesaj sau un apel: “Bună, aici presa. Vrei să ne spui povestea ta despre cum ai fost sau era să fii victima a traficului de persoane?” Și dacă m-am gândit la asta este pentru că până și eu aș fi fost sceptică. Și dacă eu însămi aș fi înjurat printre dinți și aș fi închis scurt orice conversație, manifestingul din start nu funcționa. Numai că era în joc rușinea mea și obrazul domnului Ioan care garantase pentru mine și pentru potențialul meu, așa că trebuia să risc. Probabil că nici el n-ar fi știut despre ce să scrie, doar că în horă eram eu.   

Mă încuiasem în sala de lectură a campusului ca să pot să lucrez și să fumez liniștită. Era liniște. În weekend majoritatea studenților erau acasă, mai puțin colegele mele care aveau chef de party. Auzeam cum bubuia muzica din camera noastră de la un etaj distanță. Perfect!

 Era deja seară și sincer, preferam să bem ceva împreună și să discutăm de-ale noastre, decât să-mi mai petrec timpul gândindu-mă practic, la nimic. Articolul și noul proiect puteau să-mi facă un nume serios în presă. Prinți știa ce face și mai ochea pe câte un priceput pentru redacții naționale, acolo unde mi-aș fi dorit atât de mult să ajung, chiar și cu prețul marilor sacrificii. Dar în seara aceea nicio idee nu se sinchisea să apară – de stres, m-am gândit. Voiam să beau un vin cu fetele și să fumez mult. Să dăm drumul la boxă și să deschidem ușa în caz că erau și alți petrecăreți fără casă,  dornici să ni se alăture. Să stingem lumina și să aprindem becul cu leduri colorate. Să bem mult. Să se audă doar bașii. Fum de țigară și bași. Probabil manele. Versuri fără sens și cuvinte cu “P”, cu “M”, cu “S”, cu “F” pe care le-aș fi cântat fără să mă sinchisesc, pe care le-aș fi urlat (mai degrabă) la unison, fără să ne pese. Fără seamă de vecinele pocăite sau de paznicul care ne-ar face referat. Să vină oricine. Să bem cu necunoscuți care în euforia alcoolului vor vrea să ne sărute. Noi ne vom face că plouă. Fără săruturi și fără sex; doar joacă de-a șoarecele și pisica. Doar priviri, doar dorințe.

Am părăsit sala de lectură cu tot cu tăcerea anxietății în urmă. Am lăsat pe birou Greața, cu semnul de carte la capitolul în care o reîntâlnise pe Anny. Voiam să înțeleg mai bine de ce încă o iubește.  Pe hol răsunau câteva glasuri și râsete înfundate, pe fundalul unei manele pe care o recunoșteam după linia melodică. Mihai nu-mi mai scrisese de trei zile.

***.

– Haide, scriitoareo, ce bei?

– Vin.

Nici nu am apucat să mă dezmeticesc din ale mele că Andreea m-a și luat în primire de la ușă, dând muzica mai încet ca să ne auzim, continuând să-și miște șoldurile și mâinile manelește, pe balansul ultimelor două versuri care se mai auzeau. Totuși, trecerea de la agonie la extaz nu era de rău augur – m-am scuturat instant de orice notă de melancolie. Realitatea din afara cochiliei în care mă refugiasem era mai aproape de adevăr, tânăr și studențesc. Mirosea a fum de țigară și vodkă de cum am crăpat ușa, pesemne că era rost de distracție – se încălcase singura regulă bătută în cuie: NIMENI NU FUMEAZĂ ÎN CAMERĂ. Plus a parfumul de vanilie al Mariei, care nu suporta mirosul de tutun și probabil a tras niște pufuri serioase ca să refreșuiască atmosfera.

– Ai scris ceva? mă întreabă Maria absentă, concentrată să-și traseze linia de eyeliner, cu gura ușor deschisă și o expresie amuzant de strâmb.

– Nup. O să mă gândesc la ceva, dar sigur nu acum.

 Tot ce voiam era sticla de vin pe care nu o găseam din cauza maldărului de haine de pe masă. Erau și câteva prosoape aruncate aiurea pe paturi, niște rochii atârnate de ușile dulapurilor. Patul Mariei plin de farduri deschise, cu praf în jurul paletelor și pensule de diferite mărimi, pline de culoare, lăsate la voia întâmplării. Vreo trei sticle de parfum deschise și abandonate în patul Andreei. Poate ea s-a dat cu parfum și am învinuit-o degeaba pe Maria. Totuși, mirosea a vanilie.

– Și ce-ai făcut atât singură? Te-a căutat Amin. Te-a sunat?

– Am avut telefonul aici. Ce voia?

– A zis ca vrea să vorbiți. Cred. Era beat și vorbea în franceză, zice amuzată schimbând ochiul și direcția strâmbăturii, concentrându-se să-și traseze corect eyelinerul.

– În francezo-engleza lui, zicea că te iubește și să te duci la el, concluzionează Andreea, care deja se clătina. Eu zic că te măriți și primești niște cămile în schimb. Adică taicătu’. O să fie mândru!

– Fii serioasă. Nu se va întâmpla nimic.

În patul meu erau sticlele de băutură aruncate grămadă. N-aveam energie să pun întrebări. M-am mulțumit că am găsit un demisec și mi-am făcut puțin loc într-un colțișor. Pilota era udă de la condensul dozelor de bere. Nici asta nu conta.

Andreea, distrată, cu niște ochelari de soare roșii, în formă de inimă (pe care nu știu de unde i-a scos), puși în vârful nasului, se trântește lângă mine și-mi trasează cu palma întregul viitor:

– Ai dreptate! De ce să te limitezi la o țară dacă Mihai îți poate oferi atâtea?!

– Te duci în Maroc?

– Cum adică dacă se duce în Maroc?! Întrebarea corectă este dacă MERGEM în Maroc. Nu-i așa, artisto? Ne iei cu tine?

– Vrei să mergi tu mai bine?  O să mă duc să vorbesc cu el mai târziu, trebuie să beau puțin înainte. O să fie mai ușor așa.

– Ooo, o să vă despărțiți…nu vrei la cămile? Gândește-te numai la asta: o poveste pe care să o povestești peste ani:”A fost odată o cămilă și un marocan care mi-au schimbat viața”.

– Nu, Andreea, dă-le naibii de cămile. Nu te gândești la câte diferențe sunt între noi? Plus că tata…mă rog, am mai spus asta…

– Dar nea’ Adi nu-i aici, nu-i așa? Amin te iubește. Nu ar trebui să fii atât de indiferentă și să-i spui adevărul. Andreea, stai jos, o să amețești. Vrei să te machiez?

Amin se îndrăgostise cu adevărat. Aproape în fiecare seară venea să mă caute, mereu cu același pretext: Je pensais qu’il t’était arrivé quelque chose de grave. Are you ok? Eram perfect ok. Doar că nu-i răspundeam la mesajele lui mult prea siropoase, care mi se păreau fără sens după o singură noapte de așa-zisă iubire, care pentru mine a cântărit cât un pansament pus pe rană – (I want to marry you. S’il te plaît réponds Depuis ce soir je ne pense qu’à toi. Viens avec moi, I want to introduce you to my parents).

–  Asta se întâmplă când te arunci în aventuri prostești din răzbunare, Nadina! În curând nu o să mai poți să te ascunzi atât de mult de el. Nici măcar nu știi dacă Mihai a avut sau nu o aventură și, atenție, nici măcar nu aveți o relație! Nu te-ai atacat cam tare?

– Nu va afla niciodată și, sincer, nici nu cred că i-ar păsa.

“Doi îndrăgostiți au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt”. Numai aceste cuvinte îmi răsunau în minte, având convingerea că pentru ego-ul meu îmi făcusem dreptate și omorâsem un gând permanent care mă obseda – Mihai. În seara în care Amin devenise iubitul meu, Mihai păcătuia alături de altă femeie. Primisem toate semnele pentru a face din acea noapte una de sacrificiu, întrebându-mă acum dacă eu am fost cu adevărat acolo, dacă eu eram cea care râdea la glumele lui Amin, care îi răspundea cu adevărat la șoaptele pline de promisiuni. M-am gândit că poate facem dragoste în același timp și, pentru o clipă, mi s-a părut că între mine și Mihai s-a creat o legătură grotescă care ne unea tocmai prin destrămare. Amin mă privea cu ochi adânci, aproape hipnotici, și fiecare gest al său părea să fie calculat să mă atragă mai departe în lumea lui. În întunericul acelei nopți, râsul meu, cuvintele mele, chiar și trupul meu, nu-mi mai aparțineau. Dar, în același timp, gândul la Mihai nu mă părăsea. Îmi imaginam chipul femeii alături de care era, necunoscută și totuși teribil de prezentă în imaginația mea. De unde a izvorât gelozia nu știu, dar am înțeles că nu poți iubi cu adevărat decât pe acela pe care nu-l cunoști suficient de bine.

– De la voi se aude muzica? Am venit cu forțe proaspete! spuse Radu, intrând în cameră cu zâmbetul larg, urmat de Andrei și Vlad, care își făceau loc pe ușă cu sticlele în mâini. Party-ul începea, iar discuțiile despre marocan și Mihai păreau să dispară în aerul agitat al nopții.

Maria își ridică privirea și, pentru o clipă, parcă uitase complet despre ce vorbiseră. Machiajul îi ieșise perfect.

– Ce mai e cu voi, fetelor? spuse Vlad, pe un ton jucăuș, în timp ce își deschidea o bere și o îndrepta spre Andrei. Nu v-am mai văzut așa, fără zâmbet.

Andrei mă privea enigmatic.

– Hai că o să fie bine! Zice în timp ce căuta o melodie. Toată lumea începea să lase în urmă, iar în câteva minute, camera era plină de râsete și bătăi din palme.

Nimic nu mai conta, nici măcar privirile tăcute care se pierdeau în lumina intermitentă a becurilor. Maria se ridică prima, fără ezitare, și începe să danseze cu o energie bruscă, ca și cum tot stresul zilei s-ar fi topit instantaneu. Andrei și Vlad se jucau între ei, glumind cu gesturi exagerate, făcându-ne să râdem.

***.

  “Chiar mă bucur că cineva s-a gândit să abordeze astfel de subiecte. Eu nu mi-aș crește copilul într-o lume în care traficul…de orice…e la un nivel așa mare”.

“Problema este că nu am subiect…și fără subiect, proiectul nu există pentru mine 😦 ”.

Am apăsat trimite fără să mă gândesc prea mult. Adevărul e că nu avea ce să-mi spună. De ce aș fi așteptat să rezolve o problemă care nici măcar nu era a lui? Oricum, putea fi mai rău. Putea să-mi trântească un „Și ce vrei să fac eu?”  Poate am avut noroc.

“O să găsești ceva, sunt convins”.

Simțeam cum conversația se poate pierde ușor de aici, de unde părea că vrea să fie doar gentil. Nu mai aveam nimic de spus. Și nici el. Respir adânc și tastez din nou, încercând să trag firul discuției.

„Nu e chiar așa simplu. E greu să găsesc un subiect care să mă implice direct.”

 “Hai, Mihai!” – îmi urla subconștientul, “Poți mai mult! Vorbește cu mine”.  Am trecut de la a-mi mușca buza la a-mi roade unghiile într-un timp atât de scurt încât nici n-am putut să mă bucur de mecanica proastelor mele obiceiuri de stres. Nu era vorba de faptul că mă plângeam prea mult, deși asta e posibil să-i fi părut și lui. Era vorba că el știa. Știa și probabil credea că tot ce vreau este compătimire, ori să bat apa în piuă pe tragediile vieții mele, de unde ar fi reieșit că sunt din cale-afară de individualistă.Realitatea era însă că mi-ar fi plăcut să-mi pună mai multe întrebări  care, poate, să ducă către o destăinuire pe care aș fi făcut-o fără prea mult cuget. Îmi verificam telefonul de la secundă la secundă, doar-doar se va duce undeva discuția asta și-mi va vibra telefonul din clipă în clipă.
„Da, probabil.”

Ok. Nu-i pasă. Starea de așteptare mă consuma foarte mult. Aș fi renunțat la orice aveam mai bun de făcut ca să duc conversația mai departe, așa cum făceam de fiecare dată în ultimele douăzeci de zile ale ultimei luni. Mihai, însă, dispăruse aproape definitiv. Mesajele se diminuau de la zi la zi.

 “Nu-mi doresc o relație. Cel puțin nu acum.” – mi-a scris într-o seară. “Cel puțin nu cu tine” – am completat eu în gând, simțind că îmi oferă pe tavă răspunsuri. Brusc eu îmi doream să-mi găsesc liniștea în iubire, deși până mai atunci mă mulțumisem cu perioada de playereală. Dar un sentiment cald cu nuanțe de acasă începea să mă cuprindă din ce în ce mai mult, ca și cum ceva măreț urma să se întâmple. Voiam liniștea unui cămin, tânjeam după brațe calzi, ochi blânzi și tâmple tari, gata să mă suporte.

 Mihai era un moft care oricum nu ducea nicăieri. Poate o întâlnire karmică, poate un alter ego pe care mi-l proiectasem în imaginație prea aproape de mine. În imperfecțiunea lui, mesajele aveau profilul mentalității ideale. Mihai era eu –  oglindirea mea. De aceea mă bucuram atât de mult că există un om ca el pe această lume – așa arătam și eu din exterior până atunci? Și dacă da, cum am trăit fără să știu cum îmi arată sufletul? Două ore m-am uitat în gol cu creierul golit complet și cu inima bucăți. Era acest om, pe care mi-l conturasem din creion doar în imaginația mea, vinovat de ceva? Cu siguranță, nu. Doar se prezenta așa cum aș fi arătat dacă n-aș mai fi iubit niciodată.

Se făcuse 16:00. Era duminică, iar Maria se întorcea din oraș într-o oră, dacă nu întârzia. Pe Andreea o vizitase părinții ei și au ieșit împreună la masă. Eu cică lucram. Deja nu mai aveam nicio speranță. “Gata! Ce naiba, zici că ești proastă”. Acesta a fost un gând de trezire, care mi-a plăcut. M-am gândit să-mi spun în față dacă am ceva de spus. M-am ridicat înțepenită și am dat, inițial, două ture de cameră până să-mi fac curaj să ajung la oglindă. Numai că mi se diminuase substanțial curajul. N-am putut decât să mă privesc fix și să-mi zâmbesc în silă. “Ești proastă. Gata cu Mihai!”. Mi-am dat ordine ca orice mamă: “Nu vezi că nu mai ești bună de nimic? Nu tu scris, nu tu viață, nu tu dormit”. Aveam și eu dreptatea mea…

“Am făcut treabă. Am vrut să mă bag la duș și s-a spart para.” 

Citesc mesajul în bară. Îmi pulsează puțin sufletul și intru în conversație uitând tot monologul. Mi-a trimis o poza făcută în oglindă din care să reiasă că e fleașcă. Se stropise cu apă.

“Cred că mai găsești deschis să-ți iei alta.” 

“Sunt până la Vâlcea.”

Din nou s-a așternut liniștea. Nici măcar nu-mi spusese că pleacă undeva sau că are treabă. Era momentul să las în urmă orice piedică din a lucra și să mă apuc să-mi schițez măcar materialul. Voi scrie despre Maria, tot un alter ego, îndrăgostită de un loverboy. Articolul va avea patru subcapitole cu bumbi și conținut tip interviu. Inculpatul nu va avea nume, asta pentru că nu mă risc să public în presă orice s-ar putea întoarce împotriva mea. Maria va fi ca mine, după chipul și asemănarea autoarei, ceea ce mă va lipsi de probe, având în vedere că am un interviu cu o victimă a cărei identitate trebuie protejată. În final, Maria nu îl va urî pe inculpat, ci va trage concluzii menite să atragă atenția persoanelor actual implicate (care nu știu sigur dacă știu să citească). Voi spune adevărul, modificând un singur detaliu, însă nimeni nu va ști și poate va crede că aș fi putut vreodată să renunțe la propriul copil; însă realitatea ar fi nu cu mult mai dureroasă, ci și cu mult mai rușinoasă decât asta. Prinți va fi în extaz – o astfel de destăinuire de la firul ierbii ar trebui să ne propulseze trustul media printre primele din țară, cu un singur preț: să-mi decojesc inima ca pe ceapă. Brusc realizez cât de mult îmi place să lucrez la material și că, după structura avută și după curajul destăinuirii, voi fi recompensată cu câteva sute de euro în schimbul a ani de rezistență karmică. “Mihai ce o face la Vălcea? Oare lucrează?” Mi-am analizat gândul – eram doar curioasă. “Ce să lucreze noaptea?” Ciudat că nu mi-a zis nimic. Probabil ca multe alte lucruri. “O să îi trimit și lui mai târziu schema, poate îmi dă vreo idee.” “Proastă mai sunt.” 

“Uite ce am reușit să schițez. Cum ți se pare?”

De data asta răspunsul a fost destul de prompt.

“Ai reușit! O să mă uit.”

M-am bucurat că pentru o clipă a părut interesat și așteptam să vină cu observații. Însă acest lucru nu s-a întâmplat nici după două, nici după trei, patru sau cinci ore. Era deja 23:00 și iar fumam în sala de lectură uitându-mă pe geam ca o tristă adolescentă nostalgică. Eram conștientă de cât de penibil s-ar vedea de sus tot ce trăiesc, dar durerea surdă din piept mă făcea să nu-mi pese de asta, ci să realizez că trebuie să iubesc din nou. Ca într-un fel de Enigma Otiliei, Antoine Roquentin îmi transferase mie greața lui, chipul rece și suflul palid, în timp ce el…făcea ce? Îmi pun a treia oară pe repeat „Some of These Days” și încerc să-mi dau seama cum și-ar petrece timpul Antoine: probabil ar bea o bere Cafe-ul Mably. Françoise, chelnerița, s-ar fi îmbrăcat cu un șorț nou, cu carouri. Greața ar fi pornit de la faptul că fiecare carou avea o altă culoare, însă Antoine știa, de data asta, cum ar putea să o stingă. Dacă tot s-a dus la Mably, ar fi păcat să nu facă dragoste rece, sec și mecanic.

Some of these days/ You’ll miss your honey (…) And when you leave me/ I 

know you’ll grieve me….

 Eram convinsă de asta mai mult decât orice. Antoine îl atrăgea pe Mihai într-o aventură pe care intuiția îmi spunea să o urmez.

For you know, honey/ You’ve had your way.

Nu se poate! Cum nu mi-am dat seama până acum?!

Trebuie să se termine!

Antoine mai avea un alter ego – pe Meursault – iar pe străin aveam de gând să-l invit chiar eu la o țigară. Scot telefonul și mă chinui să-mi amintesc cum îl cheamă pe străinul care mă abordase la cursul de literatură universală săptămâna trecută.

Ah, Amin!

“Bonjour Amin. Ça va?” 

“Ça va, merci. Tu es au longement? Veux-tu sortir?”

“Bien sûr.”

Va urma…

Some of these days….