Sunt o babă dadaistă

Mă gândeam să scriu o carte. De multe ori, de fapt, mi-a trecut prin minte același gând, însă n-am avut, din varii motive, ambiția de a-mi duce mai departe proiectul pe care mi l-am imaginat în atâtea momente ca fiind grandios. Ca un destin. Ca o tradiție. Ca o stare de a fi. M-am gândit că poate aș avea despre ce să scriu, în fond, nu de multe ori m-am lovit de fel de fel de situații sau m-am încurat de una singură în decizii și iluzii pe care aș putea să vi le povestesc rânzând sau plângând – de preferat la o țigară slabă, pe un balcon sau o terasă, poate la etajul opt, vara, noaptea, cu un pahar de vin, ascultați în secret de vecina de deasupra care stă, curioasă, la geam. Atâtea povesti, atâtea schimbări și renașteri…

 Alteori, o lăsam baltă cu scrisul. Nu puteam să aștern un cuvânt – ore în șir în fața unei pagini albe. Rupeam câteva fraze în van; simțeam că tot ce scriu e o lătură plictisitoare. Oboseam repede, după primele minute de chibzuit câteva cuvinte, inventând un scenariu în care victima nu sunt eu. Din cauza timpului, m-am gândit. Dacă într-o seara acum nouă ani m-aș fi așezat comod la o masă de scris, dacă mi-aș fi dat voie să mă eliberez așa cum cred că o fac acum, dacă aș fi putut să spun măcar un cuvânt din ce trăiam, dacă n-aș fi fost atât de însetată de viață în fiecare minut, poate atunci aș fi reușit să scriu, cu adevărat, ceva. Dar adevărul pe care îmi doresc să vi-l spun nu va ieși niciodată la lumina tiparului. Adevărul acela nu mai există acum, deși cândva credeam că e singurul panou solar dintr-o plantație de zmeură.

Acum însă, recuperarea unei povești pe care uneori cred că eu însămi am inventat-o, pare aproape imposibilă. Din an în an proporția amintirilor se diminuează, iar unele detalii mi se par penibile – artificiile, Sibiul, 24 iulie, concertul Cargo, nimic nu mai există. Niciunul nu mai suntem nici măcar cel de acum cinci bătăi de pleoape.

Când am ajuns la facultate, acum cinci ani, mă simțeam stăpână pe orice situație mi-ar fi apărut în cale. Bineînțeles, din punct de vedere amoros. Trecând prin “drame” de când mă știu, dar mai ales abia ieșind dintr-una zdavănă care mi-a zdruncinat de-a binelea anii de liceu, nu exista nimic care să mă oprească să mă avânt în tot felul de situații care să-mi pipereze viața de studentă. Deci, da. O căutam cu lumânarea – pentru că acesta era deliciul vieții mele. Ieșeam la date-uri, cunoșteam oameni, diverși tipi mai mult sau mai puțin interesanți de care niciodată nu mă puteam îndrăgosti. Tot ce doream era emoția primei întâlniri sau nostalgia nopților de discuții, atunci când ești cine vrei tu să fii, când îl descoperi pe celalalt în forma cea mai bună, când abia dupa două-trei zile poți să aduci în discuție iubirea și atunci e stingherită, curioasă, ascunsă sub un voal de nesiguranță. Nu-mi doream nici relații, nici aventuri. Fără să știu sau fără să vreau, aveam nevoie de libertatea de a apărea și a dispărea din viața cuiva de fiecare dată când aveam chef. Oricine are nevoie în viața sa de o perioadă în care  să fie un player toxic axat pe propriile probleme și inadaptări sociale.

Intrasem la Facultatea de Litere fără să știu un gram de franceză, ceea ce mă îngrozea teribil. Singurul lucru pe care îl știam era că dacă nu mă voi ține de carte studenția mi se va termina după primul an. Totul s-a decis cu o vorbă scurtă a tatei după ce am ieșit de la secretarit în ziua înscriilor, aflând că nu există la Pitești specializarea pe care mi-aș fi dorit să o urmez, cu limba a doua germană, pe care cât de cât o mai stăpâneam. “Dacă nu rămâi la buget nu am bani să te țin în facultate” – era tot ce trebuia să știu. Nu ambiția m-a salvat, nu determinarea sau alte atribute la care v-ați fi așteptat. Doar pasiunea. Citeam pe nerăsuflate din programele de literatură – ziua, noaptea, în autobuz, non-stop. Apoi le analizam meticulos, cam șase-opt ore pe un roman și vreo trei-patru pe poezie. Gramatica am prins-o mai greu. Lingvistica și alte derivate nici atât nu m-au atras. Literatura rămânea baza solidă și aria perfectă care reușea să-mi reflecte talentul, înclinația, ceva ce reușeam să fac de una singură cu foarte multă ușurință. Programa mi-o organizam pe luni sau pe semestre. Citeam fără oprire acumulând experiențe și noi înțelesuri.  

Superficială n-am fost niciodată. Chiar și când am oscialt, chiar și când am greșit. Sunt printre voi câțiva care vor citi textul acesta și nu vor înțelege nimic pentru că nu mă cunosc. Alții vor citit și nu vor înțelege nimic pentru că nu m-au cunoscut când trebuie. Iar alții care poate vor avea o idee, știind cât de mult filozofez. Ca și cum ați vedea-o pe Alice în Țara Minunilor în camera oglinzilor. Mai simplu: dacă te-am părăsit vreodată scurt, rece, nepăsătoare sau, mai rău, dacă te-am păsărăsit vreodată scurt, rece, nepăsătoare pe Whatsapp, nu am fost atât de crudă încât să nu-ți atribui în amintirea mea o carte sau măcar o piesă care să-mi mai amintească din când în când de tine.

Așa m-am gândit ca un capitol din cartea mea să fie despre Mihai, un Antoine Roquentin pe cinste. Întâmplarea face că îl citeam pe Sartre în aceeași perioadă în care îl cunoscusem, descoperind în același timp un personaj și o reflecție a lui în realitate –  un tip lipsit de orice fel de atribute din sfera frumuseții, de care m-am îndrăgostit când aveam în jur de 20 de ani și care, poate m-ar face să rup câteva pagini în favoarea literaturii.

Era, parcă, februarie când a început un vârtej de like-uri pe instagram, culminat cu câteva mesaje schimbate, fără prea multă însemnătate. “Hei, noi cred că ne știm :)” “Da, da. Cu siguranță ne-am mai vazut”. Eram atunci în vacanța intersemestrială și mă pregăteam să mă reîntorc la facultate. După o sesiune de examene destul de dificilă în care pierdusem multe nopți învățând nu mă puteam reobișnui cu un program de somn normal. Mă prindea și trei-patru dimineața citind, cu căștile în urechi sau scrolând pur și simplu internetul. “Mai ești încă în Pitești?” “Nu, i-am răspuns. Mă întorc mâine seară. În vacanță merg acasă”. M-am gândit că mă întreabă ca să ieșim. Nu că aș fi vrut. Nu neapărat. Ne știam de ceva timp, dar nu ne vorbisem niciodată – avea iubită, din câte știam. Am presupus că nu mai era aceeași situație, dar tot nu credeam că ar fi o idee prea bună să ne vedem – nu era genul meu, fizic vorbind.  

Era un băiat înalt, prea slab pentru înălțimea lui, osos, cu o mustăcioară fină care îi dădea un aer serios și matur, oarecum fâșneț. M-am uitat cu atenție la cele câteva poze de pe instagram: avea chipul parcă sculptat cu o mână grabită, structura osoasă dându-i linii asimentrice. Părea genul de tip destul de simplu care ascultă radio dimineața în drum spre job și joacă Fifa oricând după ora 18:00, din plictiseală, nu din pasiune. Avea câteva poze din câteva vacanțe, pesemne că-și imortalizase câteva momente plăcute din viață și cam atât. “Eu mă uitam la un film. N-am somn.” “Atât de târziu stai mereu? “Da. Prefer noaptea. E mai liniște.”  M-am băgat sub pătură cu totul ca într-un cort și am început o discuție despre toate și nimic – cum îmi plăcea să le numesc, planând deasupra conversației noastre prejudecata că pare a fi un “pierde nopțile” căruia nu-i pasă nici pe departe de alarma de a doua zi. Trăiam însă momentul bucurându-mă de o conversație cu cineva necunoscut. Îl văzusem de câteva ori, dar niciodată anturajele nu ni s-au intersectat. Nici cu totul necunoscut încât să fie o problemă de siguranță, nici cu totul cunoscut cât să n-am niciun interes. Perfect. Sau chiar unele întâlniri întâmplătoare, recunoscând apoi chipul de fiecare dată, conservase nota de mister de care aveam nevoie. M-am mulțumit cu acea seară de discuții amicale, pe care nu mi le mai amintesc. Probabil amintiri, filme, cunoscuți…

Peste câteva zile m-am reîntors la Pitești. Prima săptămână a trecut ușor, fără prea multă zarvă. Începusem un proiect literar feminist în care mă implicam cu tot avântul din pasiune, nevoia de o activitate în plus și bani. Rămăsesem în relații bune cu foștii colegi dintr-o redacție din Cluj alături de care scriam despre abuzuri în relații. Scriam neîncetat până pe la 1-2 dimineața ca să pot să termin conform grațiilor tuturor redactorilor cu nume mari care nu făceau nicio concesie. Apoi nu mai aveam somn. Trăiam într-un circuit închis ghidat de muncă, scris, proiecte. Voiam să mă afirm cu orice preț, îmi plăcea să-mi văd numele în ziare și ca semnătură la final de articole. Proiectul despre abuzuri îmi vindeca niște răni. Mă spovedisem fără perdea la redactorul șef, care-mi spunea “Prinți”, doar pentru că eram cea mai mică din redacție. M-a mângâiat pe cap ca pe un copil “Tu despre asta trebuie să scrii. Spune adevărul. Dar niciodată să nu te semnezi”. Rămâneam trează sperând că am timp să refletez, să rememorez, să scriu, să șterg, să uit. Mă gândeam ba la titlu, ba la personaje, ba la scene…ba la ce a fost cu adevărat. Și știam că niciodată abuzurile reale, pe care le-am închis într-un cufăr al adolescenței mele, n-au să vadă lumina tiparului. Nimic din ce voiam să transmit cu adevărat parcă nu ajungea de partea cealaltă a ecranului. Modificam situații, nume și personaje ca nimeni care m-ar cunoaște să nu bănuiască ceva. Deja nimic nu mai era realitatea pe care aveam nevoie să o expun. Eram prea veștejită de muncă și stres pentru orice relație – fără timp, fără chef, fără sentimente.

În astfel de seri vobeam cu Mihai. Noapte de noapte, după ce terminam de scris materialele pentru a doua zi. Mă uimea puterea de a duce discuții profunde până la final și de a scormoni altele noi. Credeam, la început, că doar se plictisește și și-a găsit cu cine să converseze noaptea. Bănuiam că n-ar avea cu cine altcineva să mai vorbească la ore atât de târzii. La rândul meu, n-am dat înapoi. Intrasem deja și în subiecte ce țin de foste relații fără să dau prea multe detalii. El, de asemenea, era destul de evaziv. Nici eu nu insistam pe subiect, preventiv, pentru a nu părea curioasă sau pentru a nu da impresia că bat toaca pe subiecte amoroase. Nu voiam să mă implic în nimic, obiecție pe care o am acum, pentru că atunci nici măcar nu mă gândeam. Îmi facea plăcere conversația de care eram din ce în ce tot mai uimită. Știam însă că lumea lui e departe de a mea. Și totuși, am fost curioasă cât de departe se ajunge.

 Citeam atunci Istoria religiilor și încă nu îmi găsisem nicio cale spirituală. Paralel aveam permanent deschis pe birou Pietre pentru templul meu (a trebuit însă să scriu multe lucrări, ani de-a rândul, despre Blaga ca să înțeleg). Am deschis subiectul cu Mihai. Nu-l citise pe Blaga și foarte vag pe Eliade. Nu aveam așteptări. M-au surprins însă opiniile lui foarte coerente în absența lecturii – avea ceea ce eu nu credeam că voi atinge: siguranța credinței. Siguranța că deasupra noastră e ceva ce ghidează destinul, siguranța că în orice primează iubirea. Nu trăia teama unei zile pierdute, atâta timp cât noaptea era câștigată. Culmea, nu-i era teamă nici ca aproape șapte nopți erau pierdute la taifas cu mine. Trăiam cu extaz fiecare discuție, simțind că eu nu sunt nimic din universul pe care mi-l proiecta acest om, de la care aveam cele mai mici așteptări. Crezând că de fapt știu totul, nu-mi rămânea decât să mă fac mică în fața unor argumente atât de umane și de firești de care nu știu de ce eu însămi n-am fost conștientă până la acel moment. În afară de muncă și literatură slabă, eram într-o perioadă complet instabilă spiritual, material, familial.

Nu-i scriam niciodată a doua zi. Eram sigură că situația nu escalează și evitam să mă implic. Dar mă surprindea el. “Helloooo 🙂 ”. Și așa îmi salvam și zilele, nu doar nopțile.

Andreea și Maria, colegele de cameră, mă surprindeau stând noaptea, zâmbind în fața ecranului sau plimbându-mă de colo-colo în încercarea de a-mi surprinde un gând și a înțelege eu însămi ce se întâmplă. Nu le-am povestit nimic din ce trăiam, cu adevărat în sufletul meu. Le-am arătat câteva poze de pe instagram cu Mihai, prevenindu-le că “Nu e wow…” . “E ok, au dat din cap la unison”. După ce au vazut câteva mesaje, deja atitudinea era complet schimbată “E chiar genial!”. Cam asta credeam și eu…după ani în care îmi pierdusem complet speranța. Continuam să vorbim, fără apropouri, fără invitații, fără nimic. Doar discuții care pur și simplu nu se mai opreau, dar de care aveam nevoie din ce în ce mai mult. Era aproape un drog pe care-l luam ca să uit. Atunci am simțit prima dată că vreau să-mi uit trecutul, că mi-aș fi dorit să nu fi existat înainte și să mă fi născut atunci, pe loc, pură și neștiutoare ca să pot duce tot ce acest om are în suflet. Cunoscându-l pe el mă aflam și pe mine. Era un Alter Ego.

Și totuși, îl domina o notă de tristețe sau euforie, mai degrabă. Un visător, declarat pretențios în iubire, cu nevoie de spontaneitate și libertate definitivă, așa susținea el (se va dovedi  în timp că n-a mințit). Tot ce eu nu aveam. “Nu am mai găsit nicăieri fata pe care mi-o doream. Poate am avut-o o dată”. “Dar ce anume îți dorești?” “Oh…sunt prea multe, nici n-ai idee. Daca vrem mâine să plecăm în Viena, lăsam tot și zburăm. Spontană. Cam așa…”. Și totuși, erau multe întrebări la care nu aveam răspuns. Cum ar fi, de unde își câștigă existența un om care doarme aproape toată ziua. Dacă discuțiile despre viața, iubire și religie ar putea fi plătite, cu siguranță ar fi luat ceva bani frumoși. De unde atâta libertate, atâta lejeritate în a trăi ziua de mâine nefăcând nimic… . Dar eu nu, nu eram așa. Am înțeles apoi că în ciuda stării aproape depresive, era un împătimit al vacanțelor. Nici nu-mi puteam imagina plecări spontane din oraș, d-apăi din țară și cu atât mai mult din constrângerile mentale. “Ar fi tare să pleci oricând oriunde, dar ai nevoie și de bani, i-am spus eu încerând să dezleg un mister”. “Mda..” .

 Începusem să intru în pâine și cu facultatea și lucram la o temă de seminar la literatura franceză asupra romanului pe care singură mi l-am ales, La Naussée. Citeam  pe nerăsuflate de la primele rânduri. Mă regăseam în personajul bizar, taciturn, cu o oboseală existențială ascunsă de ochii prejudecăților. Simțeam greața față de orice nevoie de a fi prestabilită, simțeam viața ca un abuz care nu se mai încheie. Dar Antoine Roquentin era  mai mult decât atât. Trebuie să aflu ce determină greața, ce fapte l-au făcut să-și izoleze existența transformându-se într-un celibatar de treizeci și cinci de ani, îndrăgostit de Anny, femeia care venea și pleca din viața lui, găsindu-și permanent un loc exotic și plin de artă în care să se retragă. Mă gândeam că așa sunt și eu. Antoine e un Alter Ego sau…?

Poate voi rămâne singură, mereu, satisfăcându-mi nevoia de flirt în conversații pe WhatsApp și nevoia de iubire din eforia trecutului. Cine era cu adevărat acest intelectual care voia să scrie? Cine era cel care a renunțat la figura istorică a romanului pentru un jurnal al existenței? Nu era suficietă prima lectură. Aveam nevoie de mai mult.  

M-am apucat de a doua lectură, mai serioasă. Citeam și simțeam că-l cunosc, de data aceasta, mai bine pe Antoine. Privirea îi rătăcea pe deasupra lucrurilor, fără a se fixa cu adevărat pe ceva, de parcă totul în jurul lui ar fi fost doar un decor neînsemnat într-o piesă de teatru absurd. Mihai pierdea nopți în șir, tocmai pentru a trăi sub lumina zilei cu sentimentul mahmurelii, greața față de tot ce e în jur. Știam acum și cum arată Antoine – silueta lui înaltă și prea slabă părea trasă cu creionul, un contur fragil într-o lume ce părea să-l strângă în chingi invizibile. Parcă nu-și găsea locul, ca și cum ar fi fost un străin într-o realitate ce-i provoca o greață profundă, aproape fizică. Dar nici eu nu-mi găseam locul nici în trecut, nici în prezent, trăind din plin greața față de propria-mi istorie. Antoine făcea dragoste cu servitoarea barului, conștientizând mizeria existenței prin femeia voluptoasă. Eu poate eram femeia aceea. Căuta tot ce știa că nu va găsi vreodată într-o iubită – căuta absolutul. Mihai încă-mi numea calități ale iubitei pe care nu le-aș fi putut atinge niciodată. Și dacă eu eram servitoarea și EA Anny, atunci Antoine era Mihai și invers. N-am să spun nimic despre ce simțeam atunci. N-am vrut să știu. Acum e doar amintirea lecturii.

Ne-am întâlnit întâmplător la o adunare studențească cu tematică politico-istorică. Se discuta poziția României la finalul celui De-al Doilea Război Mondial. Era deja 9 mai. Nu mă așteptam să-l întâlnesc. Poate pentru că era mijlocul zilei și m-aș fi gândit că doarme. Sau poate pentru că nu m-aș fi așteptat să-l preocupe istoria. Eram oricum prea distrasă de discuțiile cu colegii, urmârind o machetă a unui teren de război din numaiștiucezonă. Plus că era opt dimineața și tot ce voiam era o cafea. Deși eram prinse în discuții și alte de-ale noastre, văzând că în sală au intrat mai mulți studenți pe care nu avusesem timp să-i salut, Andreea devenise, subit, din ce în ce mai agitată. Se învârtea ca un titrez în jurul meu încercând să-mi spună ceva. Când nu a mai putut rezista, îmi face semn insistent cu mână într-o anumită direcție în timp ce șoptea “Mihai! Mihai!”. Ridic privirea și am înțeles apoi de unde și graba. Mihai era la doi metri distanța și ne privea zâmbind. M-am simțit ca în liceu la prima întâlnire. M-am blocat și am avut impresia că am stat mult timp privind spre el. Între timp am reușit să scot și un “Bună” pleoștit. Unde era marea playeriță, habar n-am. El a zâmbit și mi-a răspuns simplu și politicos “Bună”.

Va urma…