Sunt o babă dadaistă

Draga mea,

Așa începe totul…

E timpul să împărtășesc cu tine gândurile, sentimentele și nostalgia care mi-au umplut inima și mintea în toate clipele care s-au scurs în ultimii 4 ani. Deși, mărturisesc, toate aceste cuvinte nu pot reda cu adevărat adâncimea emoțiilor mele, sper că voi transmite o mică parte din tot ce am trăit singur sau cel puțin așa cred. Vezi tu… au fost nopți pe care nici nu mai știu dacă le-am petrecut cu tine, așa cum ești tu, zveltă și frumoasă, sau dacă doar mi-am imaginat. Aș vrea totuși să-ți mărturisesc că nu-mi vine să cred că am avut puterea să iubesc atât de mult… sincer, am impresia că doar te-am inventat în visurile mele absurde.

Draga mea,

Această amintire mă bântuie și astăzi cu nostalgie. O amintire a tinereții tumultuoase și agitate ale unui tânăr melancolic și cu visuri mărețe. Am așteptat acea zi când aveam să părăsesc tot ce știam și să mă arunc în necunoscut, într-un oraș gigantic, în comparație cu micul orășel unde mi-am încheiat cu bine liceul; și într-o lume cu oportunități nelimitate. Am ales acest nou început, pe care l-am primit cu încrederea cuvenită, fără să uit câtuși de puțin locul de unde veneam și satul care m-a format spiritual, metal, familial ș.a.m.d. Reușisem să trec de acest gând, dar o parte din mine încă a rămas acolo, în locurile care au răpit bucăți din mine, pe care nu le voi putea lipi la loc vreodată. Dar, în ciuda încercărilor și schimbărilor, nimic nu mă pregătise cu adevărat pentru ceea ce avea să urmeze. Era momentul când am simțit că toate lecțiile pe care le învățasem în trecut trebuiau să fie aplicate, iar experiența și maturitatea mea erau puse la încercare. Atunci ai apărut tu. Dar nu asta a durut, ci mai degrabă momentele tale inopinate de instabilitate, de fugă și revenire, de trezire la realitatea pură, ca și cum m-aș fi îndrăgostit de o stafie; erai captivă între două lumi și cred că fără să vrei m-ai tras după tine…

Mi-am dat seama că m-am refugiat în speranțe false, tânjind după ceea ce nu s-ar fi împlinit niciodată. Mi-am dat seama mai ales atunci când revedeam locuri în care noi am fi putut să fim de atâtea ori, dar ai preferat să pleci „nuștiuunde”, să dispari într-o negură care de mult timp nu mai era plină de mister. Drept urmare, treceam printr-o transformare, deși mă luptam să rămân același om în esența cea mai profundă a ființei mele, fără să-mi dau seama că tocmai în acel moment m-am schimbat pentru totdeauna. Și poate a fost și iubirea pentru tine, dar și alte căutări ce au survenit ulterior, cedându-mi existența unei nevoi neîncetate de adevăr. Unei sete de absolut, de creație. Iată-mă deci, astăzi.

Am oscilat și eu, ca orice om, între iubire și negare. Când credeam în deciziile-mi radicale de a pune punct acestei relații de risipă, mă trezeam tânjind după prezența luminoasă a sigurei mele surse de existență. M-am înrădăcinat într-un cerc vicios, fiindu-mi teamă să renunț la trecut și să mă aventurez spre necunoscut. Poate că eu sunt cel vinovat pentru această stagnare, deoarece nu eram sigur de calea pe care trebuie să o urmez. Dar, unica mea dorință a rămas tot timpul aceea de a mă simți mic în îmbrățișarea ta. Ca ultimul neghiob, iubirea mea, mi-am sprijinit capul pe pieptul tău și ți-am ascultat bătăile inimii, lăsându-mă purtat de parfumul tău, de pielea fină și de pieptul ferm și cărnos, cu coaste arcuite și zdravene. Uitam atunci, ca un narcotic, că nimic din ceea ce simt nu va mai fi real. Urma atingerilor tale se simțea a doua zi ca o pecete înscrisă cu foc pe pielea mea, ce nici azi nu te-a uitat. Atunci îmi era poftă de iubirea ta, de sărutările fierbinți și de părul moale care-ți cădea pe fața mea când te sărutăm cu sete. De coapsele mici și ferme și de forma unduită o șoldurilor tale feciorești. Ca pe o fantasmă de care-mi era teamă, te sorbeam din priviri și în realitate și cu ochii minții, ca să fiu sigur că nu dispari chiar atunci, în fața mea. Nu scăpam nici în vise, nici în cuget. Te purtam cu mine mereu și te iubeam. Ca un strigoi, iubirea mea, îți lăsai parfumul în patul meu și nici nu-mi dădeam seama dacă ne-am iubit în adevăr pământesc sau te-ai coborât din ceruri. Și iată cum am păcătuit atâția ani în neștire.

În căutarea liniștii am găsit alinare în șuieratul frunzelor de toamnă ce dezbrăcau copacii rând pe rând, în zgomotul blând al picăturilor de ploaie și în norii care se sfărâmau, deasupra orașului plin de viață – dar care urma să fie capitala chinurilor iubirii mele. Draga mea, așa a început totul…așa m-ai împins să creez, așa m-ai împins să exist astăzi. Poate în închipuirea ta mi-am pătat haina de mascul, așa cum mi-ai mai jignit gesturile de tandrețe de-a lungul acestor ani. Vezi tu, bărbatul iubește ca să fie iubit și suferă ca să fie iertat. Cel mai probabil n-ai să înțelegi nimic din toate frământările mele, din toate aceste comparații idilice, mult prea elevate pentru bagajul unei stafii. Dar, draga mea…așa a început totul, așa am început să mă construiesc. Și dacă nu a fost atunci, iată ce se petrece astăzi – căci dacă ne-am fi iubit amândoi în aceleași timp, cu același mare foc, nu știu la ce s-ar fi ajuns…