Sunt o babă dadaistă

Ruxi și Alina își luaseră aerul superior, privindu-mă de parcă au cucerit imperii înaintea mea și a tuturor – cu ciudă și ranchiună – în timp ce și-au pus școlărește mână în șold, ca două figurine din Spiderman gata de atac. În spatele lor, jumătate din clasa a III-a B se pregătea să mă confrunte, care mai de care mai revoltat, încă fără să înțeleg care era motivul clar (cred că nici ei nu înțelegeau) și de ce nimeni nu-și dă seama că ar trebui să gândească cu propriul cerveau. Ori poate eram eu singura normală, ori singura anormală dintre copiii unei generații de front, singura care nu era ancorată într-o nouă realitate impusă chiar în acea zi de două fetițe de nouă ani. Dacă v-ați întrebat vreodată care a fost ultima simțire a boierilor înainte de reforma agrară, cu siguranță a fost orgoliul și demnitatea salvată de lipsa dorinței de a aparține gloatei sărace și îndepărtate de sine. Să ne iubim aproapele e o lege capitală care prinde contur abia după vreo douăzeci și doi de ani de viață, atunci când experiențele te mai împing la meditația discernerii și la nevoia de echilibru. Până atunci, copilăria și adolescența sunt, vrem nu vrem, pline de sacrificii de supraviețuire într-o junglă de titani în care până la ultima luptă e vorba despre afirmare. Și totuși, nu văd de ce ar fi trebuit să știu sau măcar să realizez printr-o sclipire ideală toate aceste lucruri la vârsta de nouă ani, când nu făcusem decât să mă opun unor țânci, în fruntea cărora Ruxandra și Alina Ivănescu, verișoare de gradul I, tăiau și spânzurau. O să înțelegeți imediat întreaga situație.

Am încremenit în fața mulțumii de puștani, asta pentru că mă așteptam ca reacția să fie cu totul alta – de uimire, de apreciere pentru curajul avut – atâta timp cât nu avea sens bullyingul (noțiune care atunci nu exista) la care Ana era supusă deja de două zile, pe fondul numaiștiucărei situații. Odată ce răscoala s-a pornit, nimic nu va mai putea opri repulsia, jignirile și excluderea, așa cum se mai întâmplase de fapt și înaintea mea altor colegi. Mihai, care era slab și firav ca un pai, s-a împiedicat într-o zi de o minge de fotbal, în timp ce făcea de serviciu în clasă în timpul orei de sport. N-a știut ce să facă cu ea, decât să se joace, fără să mai dea importanță timpului, mai ales că atunci când ești copil o oră de joacă se încheie mai repede decât un simplu clipit de ochi. Așa a fost prins Mihai în fapt chiar de proprietarul mingii, Flavian. Și tot așa Mihai a fost pus în fața soborului, iar timp de un an nimeni n-a uitat rușinea la care a fost supus și nici micile agresiuni pe care le suporta zilnic fără să scoată un cuvânt în fața insultelor precum: “fraierule”, “slăbănogule”, “ochelaristule”, “aragaz cu patru ochi” sau în fața amenințărilor ca “Să nu-mi mai atingi lucrurile că te…” etc etc. Probabil asta mă aștepta și pe mine de aici în colo.

– Deci, gata! Nu mai vorbim nici cu Marina! Ați auzit?!

Și toți țâncii urlă în cor în cor în timp ce mă rătau cu degetul: “Huu! huu!” “Pleacă acasă!”.

– Nu înțeleg! Tăceeți! De ce?

Nimeni nu-mi băga în seamă tentativa de apărare. Din contră, mi se părea că toți urlă din dorința de a mă acoperi. Pe atunci am simțit, pentru prima dată, nevoia de a mă detașa de prezent. Nici nu știu dacă am învățat sau s-a întâmplat ca într-un vis.  Ca și cum în fața tuturor aș fi lăsat doar carcasa, în timp ce spiritual mă refugiam în adâncurile subterane ale ființei mele. Pentru câteva clipe reușeam să dispar în afara trupului, dar să mă afund în interiorul spiritului. Țipetele se auzeau în surdină, apoi niște ecouri, apoi deloc. Privirea mi se încețoșa și-i vedeam pe toți mici și departe, albiți de un voal prin care li se mai distingea din când în când privirea sau câte un gest de ură, o mimică încruntată sau vreun zâmbet în colțul gurii aruncat în zeflemea către mine, cu tot cu privirea defăimătoare. Pe alții îi vedeam cum mă discută și cum – cu siguranță – spun că sunt proastă. Îmi dau seama după cum râd și-și fac semne cu mișcări scurte din cap. Totul se mișca încet, ca banda unui videoproiector vechi ce transmitea un soi de unde colore. Observam totul, dar nimic nu mă putea atinge. Acolo era lumea așa cum mi-o construiam eu, cu situații idilice, pe care mi le imaginam în serile în care nu puteam să dorm sau când îmi era frică, frig sau foame, din care ieșeam mereu învingătoare și deveneam o eroină recunoscută de toți copiii, de toți colegii, de doamna învățătoare care mă aplauda, de mama și tata care erau în sfârșit mândri de mine. Aș fi rămas în lumea mea până când toți ar fi plecat acasă – să evit orice ar fi urmat. Ba chiar aș fi închis și ochii, dar deveneam conștientă brusc de situația de față și un sentiment de penibil să apăsa. “Mă văd ei”, am gândit.

Mi-am revenit în fire scuturând scurt din cap. Mi-ar fi venit să plâng simțind presiunea privirilor. Mi-a trecut prin minte că așa aș fi atras mila și compătimirea colegilor care și-ar fi dat seama că lupta e prea mare pentru mine, dar nu voiam asta. Voiam să îmi asum decizia de a nu respecta ceea ce s-a impus fără rost. Și, mai mult decât atât, începuse să mă onoreze faptul că mă excludeau – undeva în interiorul meu începeau să se clădească primele ziduri.

– De astăzi să vorbești cu pereții! Ai auzit, fetițo?!

– N-am nevoie să vorbesc cu voi, am răspuns impresionant calm, dar cu privirea încruntată, revenindu-mi în fire. Am deja mulți prieteni acasă.

– Ați auzit, da? Avem două izolate: Ana și Marina. Cine în-drăz-neș-te să vorbească cu ele, a terminat-o cu noi, gata!

– Ce aveți voi cu Ana? Nu v-a făcut nimic. De ce să nu vorbesc cu ea?  E colega mea de bancă și prietena mea.

– Ce să vezi, se întoarce Alina cu privire arogantă, crezi că Ana mai vorbește cu tine? Ha, ce fraieră ești! Și își dă ochii peste cap ( cu tot cu cap).

– De ce să nu vorbească?

Mă întorc către Ana care își mânca sandvișul privind cu poftă scandalul dintre noi – circ și pâine. Știam că va aprecia dovada mea de prietenie care semăna mai degrabă cu un ritual de sacrificiu. În urma unui, repet, numaiștiucare fapt Ana fusese izolată prin legea instituționalizată de Alina, conform căreia nimeni nu are voie să-i adreseze niciun cuvânt. Ghinionul sau norocul meu a fost acela că am lipsit de la școală cu o săptămână în urmă, atunci când s-au petrecut toate incidentele, așa că în acea dimineață de toamnă mohorâtă era momentul în care trebuia să înfrunt așa-zisa instanță supremă.

– Hai, Ana, mai vorbești cu Marina? Întreabă Ruxi râzând, șezând cu fundul pe catedră, picior peste picior.

Așteptam reacția Anei ca să pot continua războiul măcar cu un aliat – gândeam eu. Prietene și în afara școlii, de când eram foarte mici, nu aveam cum să nu am o altă atitudine în fața acestei situații. Doar era ca sora mea. Cea mai bună prietenă. Și Ana dă din cap, în loc să răspundă – pentru că mânca -, clătinându-și codițele, în semn că nu. “Nu vorbești cu mine adică?!” Am întrebat-o șocată, dându-mi seama apoi că reacția mea a lăsat la iveală un soi de durere instantanee. Eram dezarmată.

– Haha, ce fraieră ești! Strigă Flavian de undeva din  spatele clasei. Hai să vorbim cu Ana acum!

– Daaa! Ana, ești din nou prietena noastră, strigă fericită Ruxi bătând din palme.

În timpul ăsta Ana strălucea de bucurie că în sfârșit a scăpat de corvoada excluderii și că grupul minune a apreciat că m-a pus la colț.

– Cu Marina nu mai vorbește nimeni!

M-am uitat cu dispreț la Ana care a dat ridicat umerii indiferentă, aruncându-mi ironic un: “Ce?! Fac ce vreau” scurt. M-am așezat în bancă, lângă ea, dar a ținut să-și îndepărteze scaunul de mine, trăgându-l pe parchet cu mișcări rapide și scurte de șold; caietele și penarul și le-a tras în partea opusă, iar ghiozdanul și l-a mutat pe partea cealaltă, în cuierul de pe stânga. Și, sincer, mă bucuram că se îndepărta. În suflețelul mic de nouă ani începea însă să pulseze un sentiment de vinovăție sau o tristețe macabră, din simplul fapt că nu o puteam înțelege și nici dac-aș fi avut puterea să o destăinui nu aș fi știut în ce fel. În paralel se năștea și primul îndemn de solitudine, care avea să mă urmărească ani de-a rândul sau poate chiar toată viața ca un laitmotiv care să mă protejeze de ceva ce ar fi compromis până la capăt integritatea spirituală.

Fusese o zi mohorâtă de toamnă, în care nu înțelesesem nimic din disputele cu colegii sau din ce ne-a predat doamna învățătoare, pentru că nu mă puteam concentra cu adevărat nici atunci când mi se atrăgea atenția că sunt aeriană. Într-adevăr Ana nu a mai vorbit cu mine și nici nu m-a mai privit în ochi toată ziua. De atunci mi-am dat seama că în viață pot exista zile bune, când toți copiii vorbesc cu tine și se joacă, iar altele mai puțin bune, când Ana își mută cărțile pe stânga. Și nu aveam cui să mă destăinui, pentru că simțeam și puțină vinovăție personală. Poate acasă m-ar fi certat, ca și altădată. “Ești proastă! Nu vezi că toți se folosesc de tine? Doamne, copilule, cu cine mai semeni…” și alte încurajări pe care le folosea tata când mai povesteam acasă întâmplări de genul.

A doua zi m-am dus la școală după ce cu o noapte înainte avusesem prima discuție serioasă cu mine. Nu aveam calculator și încă nici telefon, așa cum îi vedeam sau auzeam pe ceilalți colegi, care seara vorbeau “pe internet” sau prin mesaje. Dar nici nu-mi era ciudă și nici nu-mi părea rău. În camera mea, care înainte fusese camera bunicii, aveam un televizor vechi, fără cablu, pe care îl aprindeam în nopțile în care nu puteam să dorm ca să nu-mi fie urât. Puricii îmi țineau de urât și îmi făceau gândurile să aibă suficientă lumină, cât să meditez, cât să le pun cap la cap. Tot ei erau cei care speriau frica de umbre sau de fantomele în care încă mai credeam și parcă mai dădeau târcoale din când în când pe la geamuri. Când auzeam ușa de la camera părinților deschizându-se, stingeam televizorul cu un apăsat rapid de buton ca să nu se vadă lumina pe sub ușă și mă ascundeam sub pătură. În alte seri, îmi trăgeam scaunul lângă lumina puricilor gri și citeam Fram ursul polar până când îl auzeam pe tata ieșind la baie sau la țigară. Și de atâtea ori credeam că și-a dat seama pentru că se oprea în fața ușii mele și tușea aspru de două ori, ca un semnal de alarmă. Erau și seri când mă feream de lumină și atunci doar mă băgam sub plapumă și plângeam sau mă încălzeam. Însă, în seara aceea am aprins televizorul și m-am uitat în gol. M-am gândit…cred eu că la nimic. Îmi amintesc doar că m-am ridicat brusc cu sentimentul resemnării, neștiind atunci ce anume fior îmi traversează pieptul. Am luat jurnalul și am notat:

Dragă jurnalule,

Mă simt foarte tristă pentru că nu știu ce să fac…tata nu mai vorbește cu mine de săptămâna trecută pentru că l-am mințit că mama nu are rujuri ascunse în casă, dar m-a prins când mă dădeam cu unul roz. Posibil să o fi lovit pentru că am auzit când a urlat la ea. Mama plânge de fiecare dată în bucătărie seara. Cred că îi e frig pentru că tata nu vrea să dea drumul la centrală și face focul doar în camerele noastre. O văd mereu pe mama supărată și nu vreau să fie așa, pentru că o iubesc. Nu știu ce să fac, toată lumea e nervoasă și tristă în ultima vreme. Copiii mă alungă și Ana nu mai e prietena mea. Sper să fie bine în curând…

11 noiembrie 2009

A doua zi am intrat în clasă știind deja la ce să mă aștept. Nici n-am spus “bună dimineața” pentru că oricum toată lumea își întorcea spatele, prefăcându-se că își aranjează cărțile sau că își caută prin ghiozdane. Ruxi și Alina mă priveau pe sub ochi, apoi admirau cu satisfacție reacțiile indiferente ale tuturor care mă ignorau, scanând în același timp să nu cumva să se abată cineva de la regulile stabilite. “Uite ce pulover, ți l-a cusut mamaie?” Și hohote de râs se auzeau pe înfundate, apoi un “Shh, că începe să plângă”.

M-am pus în bancă știind că am temele făcute și că voi demonstra că indiferent de atitudinea celor din jur voi fi la fel de silitoare ca și până atunci. Mă durea, cu siguranță mă durea ce se întâmpla. Asta pentru că aveam suflețelul mic și pur, fără prea multe alte dureri care să înfrâneze cruzimea aceea. Îmi amintesc cum plină de orgoliu răsfoiam manualul de limba română ca să-mi fac de lucru până la începerea orei. În prima pauză mi-am amintit că aveam trei lei rămași de săptămâna trecută din restul de la culegerea de matematică și am fugit să-mi iau ceva de la “chioșc” (cuvânt care exprima simbolic sărăcia acelor ani). Eram singură în căbănuța mică de lemn, când deodată aud un “Hmm, oare ce să-mi iau?” rostit cu o tonalitate ce astăzi mi se pare vitalizantă. Atunci mi s-a părut doar prietenoasă. Era Ana. Se uita la mine și zâmbea.

– Oare ce să-mi iau? Repetă ea. Marina, tu ce-ți iei?

N-am știu cum să-mi ascund uimirea. N-am putut să mă înfrânez sau să opresc primul sentiment de fericire.

– Tu…vorbești cu mine?!

– Desigur că vorbesc. Dar să nu afle Ruxi și Alina. O să vorbesc cu tine pe ascuns. Vrei?

– Da…cum vrei tu…

– Deci suntem prietene, dar nu în clasă. Nu vreau să nu vorbească nimeni cu mine din cauza ta!

Am dat din cap că da. Și-a luat o pungă de chipsuri cu sare la un leu și a fugit în clasă. M-am uitat în urma ei, privind-o cum aleargă printre bălți și frunze storcite, ferindu-se de picăturile de ploaie, cu o glugă mică în cap de la un hanorac mov cu fermoar și Hannah Montana. Și eu trebuia s-o iau la fugă, conștientă că la capăt mă așteaptă clasa cu colegii mei minunați și tăcerea absurdă. Într-adevăr, Ana nu mi-a vorbit nici atunci și mult timp după. Doar când ne mai întâlneam din când în când întâmplător în afara școlii, iar atunci se comporta de parcă nimic niciodată nu s-ar fi întâmplat. Evenimentul mi-a rămas mulți ani întipărit în minte, întorcându-mă acolo de fiecare dată când trebuia să-mi amintesc de firea omului, fățărnicie și dualitate. De atunci Marina a înțeles că fiecare își construiește lumea lui, dar trăiește în văzul tuturor.

Sursă foto: Cristina Stoica