Sunt o babă dadaistă

– De ce ai făcut asta dacă nu mă iubești? Ți-e rușine să recunoști…, spuse nepăsător trăgând din țigară cu poftă, privind spre cer cu melancolie, de parcă altceva mai bun nu avea de văzut în jurul său.

Era clar că voia să deschidă un subiect delicat și să mă oblige la destăinuiri care să-i crească ego-ul; însă rămânea tonalitatea vocii “cartierească”, o dizgrație totală în fața căreia orice aș fi spus nu ar fi avut sens, nici pentru el – lesne de înțeles – nici pentru mine – deja dovedisem destule.

– Aș rezolva ceva dacă ți-aș spune răspunde? Oricare ar fi situația, nu s-ar întâmpla nimic. Ai băut prea mult…, îmi declar eu resemnarea în timp ce începeam să mă simt ca Doamna T din Patul lui Procust.

– Eram doar curios. Vrei o țigară?

– Da, te rog.

În sfârșit se răcorise complet afară. Uitasem – nu știu pentru cât timp – ce oră e și de cât timp plecasem de lângă colegii cu care îmi petreceam serile nesfârșite pe străzile cu iz romantic ale Sibiului, în timpul săptămânilor de practică la un stagiu cât de cât plătit, la o redacție no-name unde încercam să ne afirmăm mai mult sau mai puțin. În timpul zilei lucram destul de mult la articole scurte despre accidente și incendii, iar seara ne relaxam pe la câte un spectacol care se nimerea. În weekendul de 24-26 iulie prinsesem un festival rock și beneficiam din plin de muzică de calitate, chiar dacă nu eram fană a genului. Planurile mi s-au schimbat însă odată venirea lui Răzvan, profitând de faptul că nu există niciun impediment să nu stăm împreună cât de mult se poate, și deci să avanseze cumva semi-relația noastră, având în vedere că ieșirile-mi erau în general restricționate de căderea întunericului. Și de tata.

Am tresărit crezând că lipsesc de o veșnicie. M-am întins după telefon cât timp Răzvan își căuta liniștit pachetul de țigări, clătinându-se de pe un picior pe altul: 23:45. Lipseam de două ore, dar nu aveam niciun apel și niciun mesaj. Pesemne că și-au dat cu toții seama că momentul ăsta trebuie să fie important pentru mine, deși nu aș fi vrut să las impresia asta. Am aruncat telefonul înapoi pe maldărul de haine și m-am întins pe pătură gata să savurez momentul cu totul, chiar dacă se lăsase o tăcere gravă, care, ironic, nu stingherea în niciun fel. O tăcere care nu cerea nicio declarație siropoasă (ceea ce pentru mine ar fi fost prea mult), ci doar se voia a fi trăită în semn de destăinuire profetică: iată deci iubirea totală, care se simte, nu se spune, pentru că ar fi imposibil să scoți o frază măcar coerentă după ce ai construit un lian de sentimente, emoții, dincolo de consumul barbar și dominant, pe care aveam să-l caut ani de-a rândul derutată de sevraj. (Sau cel puțin așa gândeam la optsprezece ani, nu?)

– Te-ai căsători cu mine într-o zi? Mă întreabă Răzvan dintr-o dată, ca și cum i s-ar fi năzărit o idee spontană.

– Poate că da, spun râzând și tușind fumul, fiind sigură că nu știe ce zice, cel mai probabil din cauza celor trei sticle de vin pe care s-a lăudat că le-a băut înainte să ne vedem.

– Poate se și schimbă ceva până atunci, accentuez eu asprindu-mi ironic tonul.

– Ce să se schimbe?!

– Tu.

Se aștepta să spun asta, dar nu părea afectat. Și-a reluat poziția indiferentă, zâmbind zeflemist în colțul gurii, sub mustăcioară. Îmi dădea impresia că nu înțeleg, că frământarea lui e mult mai adâncă decât în aparență. Uneori mă întrebam dacă starea asta de melancolie este cu adevărat reală sau dacă și-o induce sieși, și mie totodată sau dacă era o realitate față de care nu aveam capacitatea de a simți empatie. Era tot timpul o sclipire în privirea lui care părea că vine dintr-o introspecție inconștientă, dar permanentă. Iar pentru o adolescentă de optsprezece ani care-l aseamănă leit cu un Fred Vasilescu, iar pe mine cu doamna T, lucrurile sunt mult mai ambigue decât personajul în sine. Singurul scenariu pe care nici nu mi-l puteam închipui era acela în care Răzvan era doar un actor: un Fred, un Ștefan, un Ladima, un orice, atâta timp cât eu credeam în ficțiune. (Tragic, nu?)

– De ce să mă schimb? Eu o să fac tot ce a făcut tata, reia el discuția cu schimbatul, păstrând tonul melancolic. Vreau să-i urmez drumul, pas cu pas, și accentuează arătându-mi drumul vieții cu palmele poziționate paralel mișcându-le concis în față și-n spate.

– Serios? Vrei să trăiești în spaimă?

– Ei, hai, Nadina…ce-o fi, o fi! Nu contează. Iar tu, frumușico, dacă mă iubești cu adevărat, așa cum susții, o să fii lângă mine.

Se întoarce într-o parte, cu capul sprijinit în brațul stâng, în timp ce cu mâna dreaptă-mi caută o șuviță de păr cu care să se joace. Cum nu găsește, se mulțumește să mă mângâie ușor cu două degete pe obraz, pe care apoi le coboară pe gât, încet și sigur, începând să-și muște buzele. Nadina ar fi cedat și ar fi dat uitării ultimul an de chin și iluzii, căzând pradă atingerii pe care a visat-o atâta timp, în atâtea seri, în atâtea mii de feluri. Doamna T însă, începea să-și cam iasă din fire. I-am îndepărtat mâna din instinct, ca și cum m-aș fi ferit de un pericol de care abia atunci devenisem conștientă.

– Nu ți-am zis niciodată că te iubesc!

– Zău? Și brusc își recapătă atitudinea zeflemistă și exprimarea de scară de bloc. Atunci de ce ești aici?

– Nu, Răzvan, aș vrea să știu de ce ești tu aici.

Mă ridic de pe pătură și aștept răspunsul cu brațele încrucișate ca un copil posac. Îmi simțeam sângele cum începe să fiarbă și să-mi vină gânduri de-a valma, strânse toate într-un an de când începuse toată nebunia asta. Chiar voiam să înțeleg ce naiba vrea de la mine, indiferent de cât de departe s-ar fi dus discuția. S-a ridicat și el din simplul fapt că se simțea inferior privindu-l de sus. Acum erau doi copii posaci cu mâinile încrucișate, aproape goi, care tocmai făcuseră dragoste. Doi colegi de clasă, care aveau multe să-și spună, după un an în care n-au schimbat decât mesaje promițătoare și compromițătoare, deși la o primă vedere nu au absolut nimic în comun. Doi colegi de liceu care abia se salută la 8 dimineața, somnoroși după o noapte în care s-au hrănit din mesajele de pe Whatsapp, iar acum vor să le confrunte cu realitatea.

– Am venit să te văd.

– Să mă vezi și să…

– Nu e ca și cum te-am obligat. Nu înțelegi că eu țin la tine?

– Atunci explică-mi de ce totul e ascuns? De ce dracului nu îți și asumi ceea ce faci și ceea ce spui?

– Nadina, ți-am mai spus de atâtea ori, tu nu ești făcută pentru lumea asta. Spune-mi tu cum să pot să îmi asum ceva: gata, de mâine suntem împreună, dacă tu de dimineața până seara stai să scrii de accidente, să vorbești cu primari, să citești cai verzi pe pereți…să înveți, să plm… (Iarăși exprimarea, eu v-am zis 😉 ). Eu am alte lucruri de făcut, nu-mi stă capul.

– Ți se pare că ți-am pus cărțile în brațe? Înseamna că nu trebuie să existe nimic și poți rămâne cu anturajul tău de pierzători la poker sau ce naiba faceți.

– Ce contează ce fac ei?! mi-o taie el scurt. Nu sunt ca alți băieți, ai văzut și tu și mă cunoști prea bine, vorbim de atâta timp. Poți să ai încredere în mine, să vorbești cu mine. Da’ nu mă lua cu chestii de genul că sunt aiurea. Țin la tine și atât, ce vrei să-ți mai zic? Vreau să mă pun pe picioare și să îți ofer viața care* o meriți. Anturajele sunt anturaje…

– Dacă ești conștient de ce n-o tai direct cu ăștia ai tăi?

– Nu pot, Nadi. Am încercat de atâtea ori…mă cert cu ai mei în fiecare seară. Cheltui banii numai pe prostii. Numa’ săptămâna trecută am amanetat un ceas… . Ăștia sunt banii pe care-i mai am, uite! Se întinde după portofel și mi-l întinde deschis ca să pot vedea în el. Două hârtii de 50 de lei stau drepte între un card de Catena și niște bilete de pariuri.

– Pe ăștia îi mai am până săptămâna viitoare! Dacă nu fac rost de bani, sunt copt!

Se așază pe jos răzimat de un copac, strângând picioarele la piept. Își caută țigările buimac. Îmi aduc aminte că acum câteva minute se clătina destul de bine, iar acum pare că efectul alcoolului s-a dus definitiv. “Înseamnă că îi pasă, i-a sărit euforia”, am gândit eu. “Totuși, 100 de lei pentru o săptămână nu e chiar așa rău…”.

– Tu ești singura persoană din viața mea care mă face să trăiesc frumos, să gândesc frumos, continuă Răzvan. Te urmăresc prin clasă, așa, când nu ești tu atentă. Văd cât de mult te implici, te așa…știu cât de greu ți-a fost să scapi și tu. Vorbești așa frumos, chiar și mie, care sunt un ratat (mă iertați), m-ai ascultat de atâtea ori, în atâtea seri. Nu pot să plec din anturaje, Nadi. De aia te țin departe pe tine, crede-mă…

Avea vocea groasă și tristă. Articulațiile de cartier, de care nu va scăpa niciodată, căpătau sonoritate, încât puteam să trec peste exprimarea greoaie și plină de ticuri. Își păstra demnitatea specifică, în niciun caz nu și-ar fi dat voie ego-ului să se smiorcăie. Culmea e că îl înțelegeam. Părea că e un strigăt de ajutor pe care ar fi trebuit să-l îmbrățișez numaidecât. Cumva tot ce știam până atunci despre oameni căpăta sens: când trăiești într-un anumit tip de mediu, e foarte greu să te desprinzi, chiar dacă ești conștient. Poate cu prea multă ambiție, ceea ce, în acest caz, cu siguranță nu exista.

– Și, ce facem?

– Nu vreau să fii supărată pe mine, Nadina, dar chiar nu pot să mă afișez cu tine.

– Știi ce, nu vreau să o iei ca pe o dramă, dar uneori am impresia că de fapt motivul real este că sunt prea urâtă.

Îl bufnește râsul și mă privește ca pe un copil. Îmi face semn cu mâna să mă așez lângă el și-mi întinde pachetul de țigări. Îi fac semn că nu vreau.

– De ce mă? Cum să zici asta? Mă întreabă continuând să râdă sub mustață.

– Uite așa! Că eu nu sunt ca toate fetișcanele tale din grupul-minune. Și nici bani n-am și, ce să vezi, mai și muncesc.

– Nu, Nadi. Asta te face diferită, nu urâtă. Tu ești frumoasă așa cum ești: naturală. Un bărbat știe ce să aprecieze.

Îi pun capul pe umeri abținându-mă cu toate forțele să nu râd de faptul că s-a autointitulat “bărbat”. Nu mai aveam nimic de lămurit pentru acea seară, deși nici nu pusesem cap la cap prea multe. Timpul avea să le rezolve pe toate, să ne spună anii, cei cinci, pe care aveam să-i petrecem împreună, dacă este sau cu adevărat vorba despre un destin tragic sau fericit. Îi simțeam mirosul fin, de parfum scump și aerul fresh. Mâna în care ținea a zecea țigară pe care o fuma în seara aia era slabă și delicată. I se vedeau oasele degetelor, iar în prelungirea lor urcau venele ca niște fulgere care se pierdeau la un moment dat în antebrațul sculptat, ca de statuie. Mi-am ridicat privirea ca să-i pot vedea chipul, refuzând să mă dezlipesc de umărul lui. Ce dor îmi fusese de fapt de el. De vocea groasă, de buzele cărnoase și de zâmbetul zeflemist de sub mustață. De exprimarea mucalită de trotuar și de ticul lui de a-și mângâia barba. De serile și momentele în care vorbeam ore în șir despre cum să depășim imposibilul evident. Era un chip familiar într-o mare de necunoscuți. Era acasă, oriunde. Iarăși liniștea spunea tot ce eu n-aș fi putut să spun niciodată. I-am îmbrățișat mâna cu dragoste, ca și cum acolo ar fi fost începutul și sfârșitul.

În fața noastră, în tot acest timp, ne zăcea la picioare Sibiul, luminat și vesel. Locul pe care-l găsisem era izolat, în vârful unui deluleț, pe acoperișul unei clădiri părăsite, împrejmuit cu copaci înalți care erau pereții vii ai primului nostru spațiu de evadare. Din zare se auzeau vocile încântate ale celor care petreceau cu prietenii lor la concert. Îi vedeam ca pe niște furnici săltărețe. Mii de glasuri răsunau în cor, acompaniate de chitare și tobe, cântând “Nu mai am țigări”, dând din cap animalic odată cu artiștii de pe scenă. Undeva în dreapta cozile se prelungeau infinit la gheretele de bere, gogoșele și kurtos, burdușindu-se unii în alții. Alte voci își manifestau adrenalina zbierând din Crazy Dance și alte “jucării”, în timp ce copiii se înghesuiau la mașinuțe, trăgând disperați de părinți ca să prindă loc. Grupuri de oameni fericiți se regăseau și se îmbrățișau. Adolescenții se retrăgeau prin colțuri ascunse ca să fumeze și să se sărute. În tot acest timp, noi stăteam ghemuiți, privindu-i de departe, printre crengile dese și aerul răcoros, îmbinând zumzetul dinamic cu clopoțeii greierilor din pădurea din spate.

Prezentatorul concertului anunță focul de artificii. L-am auzit ca prin vis. În zece secunde, numărate, mii de forme și  culori se spărgeau în aplauzele tuturor, deasupra orașului și deasupra noastră. “Ce minune! Da, minunile există”, am gândit eu, uitându-mă la Răzvan cu coada ochiului simțind că începe să mă strângă de mână.  Poate eram Doamna T sau Emilia, iar el Ladima sau Fred, nici nu conta. Sentimentul depășea cu mult orice poveste de dragoste pe care aș fi citit-o vreodată. Era viața, trăită în extaz și iubire, în echilibru total, în perspective diferite și în adevăr. (Oare?)

Sursă foto: Bianca Chircioagă