Sunt o babă dadaistă

Dacă m-ai întreba de unde-mi izvorăște sentimentul de inferioritate ți-aș spune că e embrionar, strămoșesc, prelungire a antimodelelor din gena întinată. Sau blestemul ei. Dacă m-ai întreba de unde am apucăturile de singuratică, de luptătoare cu instincte primare, de frustrată și inadaptată social, ți-aș spune că e vina mea, fără să ezit, fără să arăt cu degetul. Și totuși, acum nu mai am nicio scuză. Dacă m-ai întreba cum să ajungi la iertare, ți-aș spune că ar fi mai bine să uiți. Dar, n-ai cum să lași în urmă tot ce ai fost vreodată, tot ceea ce te-a făcut om, iar asta prelungește agonia la nesfârșit. Dacă m-ai întreba cum am supraviețuit până astăzi, ți-aș spune că am visat tot timpul și dacă mi-ai cere un sfat, n-aș ști ce să-ți spun. Psihologul mă pune să mă întorc mereu în trecut, să o îmbrățișez pe Nadina, mică, plânsă, speriată, rușinată. Să o iert. Să îi iert și pe ceilalți. Să-i spun că sunt mereu acolo pentru ea și că nimeni nu-i va mai face rău niciodată. Iată o fotografie alb-negru cu Nadina mică și Nadina mare! Vrea să ne împrietenim, să-i arăt retrospectiv câte lucruri bune va face, câte visuri își va îndeplini. Tot ce trebuie să facă este să devină fericită, să pună un pansament mare și gros peste imaginea carnagiului și să râdă. Pe restul le-am făcut eu.

Ascult fiecare sfat pe care mi-l dă domnul Mihai, psihologul, și urmez dumnezeiește fiecare pas.

– Dă-i durerii tale o formă și o culoare. Gata? Bun. Acum, ține-o în mână, vizualizeaz-o. Pune acolo tot ce vrei să uiți sau să ierți, să nu te grăbești.

– Pot să pun mai multe?

– Pune tot ce vrei, dar ține ochii închiși! Spuse pe un ton ce se voia a fi autoritar.

Cred că îl cam irita faptul că mai deschideam ochii din când în când, deși instrucțiunile erau clare. Câteodată mă macină un sentiment de penibil în astfel de situații. Mă simt ciudat întinsă pe o canapea, cu ochii închiși, pierzându-mă în gânduri și emoții, pe care nu le-aș lăsa să se vadă, așa cum niciodată nu am făcut-o. Doar eu și Nadina mică, ignorând cabinetul plin cu diplome de la conferințe, mirosul de uleiuri esențiale, niște zale de la o lustră care se tot ciocnesc și toate pe fundalul unei liniști apăsătoare în care eu sunt așteptată să intru în transă. Poate e doar insecuritatea, poate anxietatea…și totuși, n-aș vrea să exagerez. E cert că asta presupune o ședință de terapie, dar nu știu cum o fac ceilalți oameni, cât de adânc se lasă hipnotizați, ghidați sau dacă totuși rămân câtuși de puțin raționali.

 Durerea mea, cum o numește domnul Mihai, are formă rotundă și e roz pal. Pe alocuri se vede și un alb-spumă, ca și cum într-o bilă ar fi fost injectate cu o seringă două culori în același timp. Am mai văzut pe TikTok. Nu știu câte trăiri ar încăpea acolo așa că mă chinui să selectez ceva amintiri. Pe restul le pun mai târziu sau le păstrez pentru alt rotund. E foarte greu să-ți faci curat în gânduri, să prioritizezi sentimente și trăiri: “Ce pun prima dată? La ce mă gândesc acum? Aaa, dar mai știi atunci când…”.

– Dacă ești gata vreau să sufli în forma pe care o ai în mână. Să o risipești. Imaginează-ți că ești pe acoperișul unei clădiri în înalte și sufli într-un bol cu cenușă, îmi spune aproape șoptind ca să accentueze efectul de transă. Cum se împrăștie cenușa în văzduh, deasupra unei pajiști goale, așa se va risipi și durerea ta.

– Relaxează-te, spune șoptind adânc după o pauză de câteva secunde, de parcă ar trăi odată cu mine întreg procesul. Bun. Inspiiiiiră… expiiiră…inspiiiră adââânc. Expiiiră, spune suflând luuung. Poți să deschizi ochii.

 Și pocnește din degete de parcă ar fi trebuit să se producă o magie: “Poc!”.

Aș prefera să mai rămân pe cea mai înaltă clădire din lume, care nu există decât așa cum vreau eu, unde vreau eu. Iar în fața mea e marea, liniștită, sărată. Nu există niciun martor, niciun psiholog care-mi așteaptă trezia. În adâncul sumbru al ființei este Nadina, până la originile trupului ei și ale strămoșilor. Iar gestul nu e doar simbolic, ci ritualic. Tot ce s-a moștenit trebuie să moară. Cenușa s-a împrăștiat deasupra apei, iar singurul simț viu e cel tactil. Nu știu dacă a fost suflul meu sau briza mării. Era clar că legătura origine-natură se înfăptuise. Și era liniște. Și cald. Și pace. Și Nadina era un mic Prometeu în vârful unul munte care se dezlega de blestemul vulturului.

Deschid ochii și mă analizează curios de parcă acum ar fi trebuit să renasc. Mă simt penibil pentru că nu știu cum ar trebui să reacționez, dar trebuie să recunosc că retrospectiva a lăsat ceva urme.  

– Cum te simți?

– Liniștită, răspund eu, incapabilă să dau mai multe detalii.

– Bun. Asta poți să faci în fiecare zi dacă ai timp și simți nevoia să elimini energia negativă. Ne vedem săptămâna viitoare?

Ședința asta m-a amețit puțin. Poate pentru că am stat prea mult cu ochii închiși și acum mă lovesc din plin de toată lumina zilei și de o realitate unde nu e liniștea la care speram în vârful a celor cel puțin cincizeci de etaje. Îmi strâng lucrurile fără să scot un sunet, în timp ce domnul Mihai îmi face programarea pentru săptămâna viitoare. Se uita în laptop încruntat, semn că nu-mi găsește loc liber la aceeași oră. Mă întreb cum de nu-i e cald în cămașă și sacou la 29 de grade. Și pantofi. Poate să aibă treizeci și ceva de ani, iar în ciuda vârstei și a faptului că deja ne cunoaștem de patru luni îmi impune să-i vorbesc cu “dumneavoastră” și poartă mereu fața asta serioasă. Mă gândesc că am putea să ne împrietenim, dar pare genul care ascunde vreo dependență (cel puțin), de unde și dorința asta de imagine perfectă, tonalitate perfectă, exprimare ideală și alte indicii de perfecționism pe fond de abuz. Sau ceva de genul.

– Nadina, voiam să te întreb…, lasă propoziția în aer în timp ce dă un click entuziasmat – mi-a găsit loc pentru programare – așa, scuze. Ne vedem vinerea viitoare la 16:00, e ok?

– Desigur, pentru mine e în regulă, dacă apare ceva vă…

– Voiam să te întreb, reia el ignorând ce aveam de zis, sâmbăta seara voi face o ședință de terapie colectivă la mine acasă. O să mai invit niște pacienți, vom face niște activități, jocuri, o să vorbim despre anumite probleme din viața noastră, gen relații toxice în familie, cu partenerul…dacă vrei să vii, te rog să mă anunți înainte.

– Vă scriu mâine dimineață. E posibil să plec din oraș, dar încă nu-i nimic sigur.

Am plecat totuși încântată de invitație. Deci, și liniștită și încântată. În drumul spre casă nu m-am mai gândit la asta. Abia se terminase o zi de vineri caniculară și, trebuie să recunosc, mai puțin problematică decât de obicei. M-am îndreptat spre stația de autobuz cu planurile deja făcute: rutina de seară și să dau drumul la orice pe Netflix. Făceam terapie de patru luni și încă așteptam să se întâmple ceva minuni, iar prima putea fi o viață socială. Aveam să aflu că doar eu puteam să schimb ceva, lucru care s-a și întâmplat la un moment dat în urma unor pasiuni, care m-au surprins și pe mine, pentru studii neurologice. Oricât de sofisticat ar suna, e drept că m-am rezumat la conferințe destinate publicului mai degrabă neavizat, în care se explicau și detaliau tehnici de menținere a sănătății creierului, ieșind cumva din sfera medicinală. Atunci am aflat că singura șansă a vieții longevive și împlinite este fericirea, totodată și singura sursă a succesului, alături de iubirea necondiționată pentru noi și pentru toți cei din jur. Și iată-mă, mergând cu același autobuz, după o altă zi aproape identică din viața mea în care am redactat câteva articole “basic”, ignorându-mi șeful care urla într-una că nu mai merge tipăritura și n-avem bani de salarii, trecând ca prin vis pe lângă oamenii îmbufnați și nervoși din trafic, ținând departe energia negativă a doamnei de la covrigărie, tanti Fica, care s-a uitat încruntat la mine, cu  mâna-n șold, în timp ce îmi dădea rest 1 leu pentru două băsmăluțe cu gem după ce s-a șters de făină pe șorțul deja pătat de ulei, ignorând bara ruginită de care trebuia să mă sprijin în autobuz și mirosul cât se poate de natural al unor muncitori care și-au terminat ziua odată cu mine. Și am mers cu fericirea mea mai departe.

 Planurile de seară s-au schimbat după ce Alexandra mi-a scris că vrea să mă vadă. De când m-am mutat în București nu ne-am văzut foarte des și nu poate decât să mă bucure că vine să bem ceva. De fapt, cred că oricum mi-ar fi plăcut mai mult prezența unui chip cunoscut, decât orice comedie romantică mi-aș fi ales să văd. Eram convinsă că nu-mi vor lipsi detalii și picanterii din viața ei și cred că așa îmi satisfăceam două dorințe simultan.

– Nu a vrut să mă treacă, eu îți spun. I-am dus proiectul în examen de la început, mi l-a aruncat pe jos în față! Mi-a zis așaaa…zeflemist “Ne vedem în toamnă, domnișoară”, îmi povestea în timp ce-și strâmba colțurile gurii, ridicând din sprâncene ca să-l imito-îngâne pe îndrumătorul de proiect. Și acuma ce face?! Nu mai pot, m-a adus la disperare.

– Vin ai? Mă întreabă brusc. Îi fac semn că da.

– Deci i-am dus alt proiect, am muncit o grămadă, zile și nopți. Bine, nopți, că ziua eram la muncă, știi și tu. Mna…mai zi ceva…

– În fine, spune ca și cum ar vrea să încheie subiectul. Sunt foarte stresată, nu mă pot concentra la nimic. Știi…de când mama…

– Dada, înțeleg perfect. Nu trebuie să te consumi atât, nici să plângi…știu că ți-e greu, dar până la urmă o să termini și cu asta. Și vom fi fericite amândouă! Singure și fericite, i-am zis eu în timp ce o luam în brațe pentru că simțeam că începe să plângă.

– Singure și fericite, cum am fost întotdeauna…, am simțit nevoia să adaug ca să subliniez că voi fi mereu lângă ea indiferent de situație.

S-a așternut tăcerea și simțeam că are nevoie de asta. Dispariția bruscă a mamei ei a destabilizat-o. Și înainte de asta, despărțirea de Gabi, facultatea și greutățile ei, restanțele, colegii. Și probabil și alte lucruri pe care nu le știu… . Dar tăcerea asta era prolifică. Cred că ne-am gândit amândouă pentru câteva clipe la mamele noastre, pentru că în cazul amândurora erau departe.  Avea dreptate și Iona: ce liniște trebuie să fie pe pământ când toată lumea se gândește la mama lui. Chiar și mama se gândește la mama ei și atunci e gândul unitar și pur, atunci e pacea adâncă și perfectă, atunci e iubirea cu adevărat iubire. Dar Iona nu e decât un pescar urât de toți absolvenții de liceu și nimeni n-a crezut vreodată în rețeta lui de fericire.

– Pot să te întreb ceva? Își revine brusc Alexandra ca din tranșă și mi se dezlipește din brațe. La tine chiar funcționează chestia asta cu terapia la psiholog?

– Da, adică…ai putea să încerci. Cred că ți-ar face bine.

– Aș putea…dar, să știi că m-am gândit la tine acum câteva zile…Tu chiar i-ai spus tot psihologului tău? Am simțit cum în întrebare accentul se pune intenționat pe TOT.

– În mare da, i-am spus zâmbind și îndepărtându-mă ușor de ea ca să o pot privi în ochi. Adică…dacă nu o făceam acum poate aș fi trăit cu anumite lucruri în mine toată viața. Știi tu, situația cu ai mei…plecarea de acasă, tata, viața de adult care nu-mi mai lasă spațiu să trăiesc…

– Sinceră să fiu, eu nu știu dacă aș putea să mă deschid așa mult în fața unui necunoscut, chiar dacă e specialist. Am mai încercat și nu…I-ai zis inclusiv de…, continuă ea după o pauză scurtă, ațintindu-și privirea sub sprâncene.

– De? Accentuez eu în timp ce mai iau o gură de vin, intuind înspre ce se îndreaptă discuția.

A ezitat puțin.

– Păi…adică, i-ai  zis de Răzvan? Adică, tot…mă gândesc că a fost totuși ceva important pentru tine.

– Nu tot, îți dai seama, nici eu nu-mi mai amintesc toate detaliile. Dar am făcut un pact cu domnul Mihai că nu voi face terapie pe problema asta până nu iese ceva la tipar. Bine, mi-a recunoscut cumva că e ceva nou ceea ce face e, adică…psihologii sunt acolo să te ajute să vindeci, știi. Sunt tot felul de tehnici.

– Dar tu ce vrei? Mă întreabă cu o curiozitate pe care n-am mai întâlnit-o la ea, având în vedere că a fost părtașă la toată experiența.

Mi-am dat seama că începe o conversație deep, așa cum aveam de obicei în serile noastre în care eram doar noi două și ne apucau discuțiile lungi despre ce a fost, cum a fost și cum ne-am simțit. Și totuși, ea știa prea bine și cum, și unde și de ce, dar se face comodă în fața mea, așezându-se turcește, pregătită să afle cu adevărat ce îmi doresc.

– Nu știu, Ale. E greu să vindeci ceva ce îți face bine pentru faptul că dă viață unui scop. Știi ce spun? Hai să nu fim așa filosoafe, spun eu răzând ca să mai detensionez atmosfera. Am discutat cu domnul Mihai și i-am zis că dacă nu aș fi avut povestea asta, pe care, sincer, uneori simt că am inventat-o nu că am trăit-o, astăzi nu aș mai fi fost aici. Spune-mi tu, ce am vrut eu să devin dintotdeauna??

– Scriitoareeeee, o da! Să-i trimiți prin poștă niște manuscrise și dobitocului, spuse cu vână, de parcă l-ar jigni chiar în acel moment. Sau cartea când o să apară. Crezi că știe să citească?!

– Nu știu ce să zic…până la urmă fac asta pentru mine. Să zicem că profit puțin de chestia asta, dar poate funcționa și ca terapie.

–  Și deci vrei să continui cu scrisul? Nu ți-au ajuns campaniile de la lucru? Ai mai scris despre chestii legate de…mna, știi tu…,adaugă ea căutând să prelungească subiectul.

– Vreau să continui. Vreau ca oamenii să afle, nu neapărat sub formă de confesiune. În articolele de presă poate să fie Maria, Cristina etc etc și se vede de la o poștă că numele n-are nicio legătură cu personajul. Acolo nu ar putea să fie niciodată Nadina. A trecut ceva timp și tot la asta mă gândesc: cum aș putea spune povestea asta la fel de frumos pe cât a fost trăită…

– Dar dacă ai ajunge să scrii crezi că te va afecta în vreun fel? Dacă se află la facultate? Sau nu știu…oricine…Din câte știu, el e închis, nu-i așa? Mai poate să-ți facă ceva? Brusc își dă seama că aproape s-a transformat în interogator.

– Scuze că pun atâtea întrebări, dar eu m-aș gândi cum ar fi să revină, să îți facă rău. El sau Roberta. Sau oricine din anturajul lui. Te-ai gândit că dacă vei scrie ceva o să dezgropi niște morți? Sau, pur și  simplu, cum ar fi să revină și atât…?

– Ei, nu. Nicicum. Pe mine nu mai are ce să mă afecteze. Experiența asta, a dracu de ciudată, m-a făcut cine sunt azi, tot ce am trăit atunci, pe muchie de cuțit m-a adus în punctul ăsta. Nu mă întorc în trecut decât să o îmbrățișez pe Nadina, mica Nadina, îi promit că într-un final o să fie bine, că o să o protejez de toate drăcoveniile. Îi cer să aibă încredere în mine. Dacă m-ai întreba cum reușesc să fac asta, n-aș reuși să-ți răspund, pentru că la început îmi era rușine de ea, îmi era rușine că am lăsat-o să pătimească atât. Îmi era frică că mă va întreba dacă am aflat de unde mi-a izvorât nevoia obsesivă de oameni ca el sau de el însuși. Crede-mă, după ce voi spune toată povestea vei  înțelege perfect că totul pleacă de la origini, așa cum fiecare destin e moștenit de la cel ce n-a știut să vindece. Asta ei n-aș putea să-i spun niciodată, fiindcă sunt rădăcinile ei, și dacă m-ai fi întrebat acum doi ani, n-aș fi știut să răspund. Doar cu mine, cea de acum, aș putea să vorbesc tăios, pentru că am înțeles că toți suntem născuți cu ștaif, dar nu neapărat damnați să rămânem în același loc. Înțelegi? Ambiția mea de azi a început atunci, când n-am mai avut nimic de pierdut. Când nici măcar demnitatea nu mai exista, nici speranța, nimic.

– Dar ambiția lui? Mă întreabă ironic, surâzând, fără să-i dea nicio șansă.

– Înainte de a fi închis…

Sursa foto: Cristina Stoica