Sunt o babă dadaistă

Aveam să regret mulți ani mai târziu decizia de a rămâne neputincioasă în fața faptelor pe care doar eu puteam să le schimb. Era sâmbătă și stabilisem să ies cu Gabi și Alexandra la o serată ca pe vremuri în care să filozofăm bârfe în stilul nostru aparent nevinovat, mințindu-ne orgoliul că întâmplările vizate nu vor face niciodată parte din repertoriul nostru de experiențe. Asta pe lângă noile aventuri și relații de tot soiul pe care eram gata să le devoalăm fără abstinență. Nu-i mai văzusem de o lună, dar nu mi se părea că a trecut prea mult. De când am plecat din Câmpulung deja mă obișnuisem să mă întâlnesc destul de rar cu vechii prieteni, chiar dacă într-un anumit moment al vieții noastre am fost de nedespărțit ceea ce, desigur, nu are nicio legătură cu un trio “BFF” care ar  însemna un amestec de vieți prea romantic pentru mine. Mai ales că, odată cu plecările în alte orașe, după noroc și după alegere, se întinde până la refuz linia de telecomunicații. Maxim un mesaj-două ca să nu ne simțim prost față de noi înșine sau un apel scurt în drum spre vreun market ca să nu-ți ocupi prea mult timp din studențime cu cancanuri banele, în timp ce pe tine te așteaptă oameni și experiențe care urmează să-ți transforme viața. Ne mai sunam din când în când. În cele zece minute de mers până la magazinul din colț afli ce mai face X, ce mai zice Y, dacă e totul bine, mai pui o pauză scurtă de “Îmi dați și o pungă vă rog?”, ne mai oprim la o țigară cine știe pe unde dacă se intensifică discuția și cam atât. Și asta nu pentru că nu-mi puteam îndeplini cu mândrie statutul de prietenă, ci pentru că sunt o singuratică prin excelență, care-și iubește apropiații de la o distanță firească, cât să mai fie loc de intimitate.

Gabi și Alexandra au fost din totdeauna cei mai buni prieteni ai mei și aș fi ipocrită să spun că i-am invitat în oraș ca să nu mă plictisesc acasă. Mi-a fost dor să-i revăd după o lună în care am făcut cunoștință cu viața de student cazat la cămin, sărac, dar norocos pentru un loc la fără taxă, “prima peste linie” cum zicea tata în timp ce-și freca mâinile cu mândrie, înainte de a deschide cu poftă o doză de bere rece la masa în familie care mi-a celebrat reușita. Aveam ce să le povestesc, deși situația emoțională în care mă aflam era una destul de complicată. Am decis să nu deschid subiectul despre asta. Dacă m-ar fi pus cineva să explic ceea ce mi se întâmplă ar fi fost cu mult mai complicat. Voiam o seară frumoasă și liniștită cu vechi prieteni în care să mă mândresc cu o cameră de cămin foarte bine condiționată și cu două colege care-și fac duș zilnic. Gabi m-a văzut primul și i-a făcut semn din privire Alexandrei ca să știe pe ce culoar al terasei să intre să ajungă mai repede la mine. Cred că și ei suferă de același complex de inferioritate când intră în încăperea unui restaurant. Intri, te uiți în stânga și-n dreapta după cei deja așezați la masă, iar în tumultul ăla de șoapte mărunte, de râsete, de clinchete de pahare, muzică de fundal și miros de pizza și chelneri care te ignoră în timp ce trec pe lângă tine cu tava plină, privirea ta alege să nu recunoască pe nimeni. În clipele de nedumerire simți că ești penibil, cei deja așezați la masă te judecă că le invadezi spațiul. Vezi masa la care sunt așezați prietenii tăi și te îndrepți către ei ignorându-i pe cei care te scanează (nici ei nu știu în ce scop) și care-și trag spatele să-ți facă loc, lăsând însă scaunul pe aceleași poziții. Eu le-am făcut cu mâna, să-i scutesc de un chin.

– Ooo, ce faci domnișoară? Mă întreabă Alexandra în timp ce-mi face cu ochiul de parcă vrea să mă agațe. Ia uite ce bine arăți, te-ai îngrășat puțin sau mi se pare?

Își trântește geanta pe scaun și aruncă pe masă telefonul și pachetul de țigări în tandem. Îmi sare în brațe cu dor. Miroase frumos, un parfum dulce și puternic. Nu știu ce aromă e. Induce erotism. Are pielea fină, proaspăt epilată. O simt fragilă în îmbrățișare, feminină. Abia aștept să ne dezlipim, simt că momentul s-ar fi petrecut mai bine oriunde în altă parte decât în văzul tuturor. Sau poate pentru că mă frustrează gândul că ea nu simte același lucru, ci doar o construcție masivă, o carne moale, nelucrată. Dacă aș fi bărbat nu m-aș uita la mine. M-ar atrage mai mult alura fragilă și osoasă a Alexandrei. Poartă o rochie roșie, mulată. Îi pot vedea oasele bazinului prin rochie. Breteluțele stau să cadă de pe umeri și lasă două brațe subțiri și lungi să curgă în voie. În picioare are o pereche de teniși albi, joși. Eu am tocuri și o rochie lungă, sub genunchi, să nu se vadă că m-am îngrășat. Gabi, rămas în urmă, vine și el să mă îmbrățișeze. El poartă un tricou simplu, negru, și niște pantaloni trei-sferturi franjurați. Clasic, probabil.

– Mama ce m-a enervat una în parcare! Ce dracu, parcă se dădeau greu permisele la noi! O fi scos tasu’ brânza, zice Gabi dornic să înceapă o discuție cu o frustrare.

– Era de București, îl liniștește Alexandra aprinzând o țigară și dând din mână în semn că așa face el mereu. Ia zi, de ce pleci la Sibiu?

Întrebarea m-a șocat. Nu știa nimeni că plec undeva, cu atât mai mult, îl rugasem să nu spună nimănui ca să nu fiu nevoită să dau detalii alambicate despre împăcarea-surpriză care nici nu existase. Toți știau că ne-am despărțit și că așa a rămas. Pesemne că s-au întâlnit sau au vorbit. Dar când? Aștepta să răspund privindu-mă calm, ca și cum m-ar fi întrebat ce am făcut azi. Simțeam că de fapt vrea să știe cum am omorât pe cineva, mai ales că a fost asta înainte de orice altă întrebare s-ar fi pus după o revedere de o lună. Simțeam că vrea să mă certe din cauza unei prostii pe care am făcut-o fără să spun nimănui.

– Cine ți-a zis că plec?

– M-am întâlnit cu Roberta și a zis că pleacă mâine la Sibiu cu el și cu tine.

– Mno, a zis prima dată că mâine pleacă la Sibiu cu el…apoi a adăugat că te duci și tu, a ținut să completeze Gabi. Nu era prea încântată.

Eu deloc. Era prima dată când auzeam versiunea aceasta a excursiei pe care o făceam cu ocazia zilei de naștere a fostului meu. Alexandra probabil se aștepta ca eu să nu știu că Roberta e invitată, deci prinde sens curiozitatea. Ce nu avea noimă rămânea calmitatea celor doi prieteni care cu nu mult timp înainte îmi țineau prelegeri despre integritate și de ce nu ar trebui să mă mai întorc vreodată la el. Deocamdată, n-am ce să fac decât să las uimirea să mi curgă pe față. Roberta…adică, iubita lui…o informație aflată în contradictoriu cu planul de a lăsa un lacăt pe Podul Minciunilor și promisiuni pe care probabil nu le-aș crede, dar mi-ar da un sens. Și de ce oare să vină cu noi? Oare vrea să avem o relație bună – “Hai să fim prietene pentru un trio de un weekend” – nu știu ce să zic și e cam mult pentru mine. Poate vrea să ne certăm. Nu-mi plac scandalurile pentru că nu le pot duce, îmi fug argumentele. Și de ce el n-a pomenit nimic?!

Încă stau cu gura deschisă. Îmi imaginez că fac o scenă, pentru că toți se uită la mine de parcă aș fi aflat o veste cu adevărat cutremurătoare. Ani mai târziu sunt de acord cu această constatare și mi-aș interzice să fiu curioasă să trăiesc așa ceva. Atunci, în acele momente, am vrut să aflu.

– Să nu-i spui lui Răzvan, îmi zice Alexandra nepăsătoare în timp ce privește într-o parte în scrumiera în care stingea țigara. Apoi se întoarce brusc și mă chestionează cu privirea. Te duci?

– Mă duc.

– Și ce naiba faceți toți trei? Ai fantezii din astea nebune?

– Gabi, te rog…nu, n-am. O să văd.

– Ai zis că l-ai uitat. Nu ți-a ajuns povestea cu băiatul rău și fata cuminte care crede că în spatele măștii de fier e un înger? Cât crezi că o mai duci? Ai 19 ani, la naiba!

– Nu vreau să vorbesc despre asta, am spus scurt în ideea de a-i tăia firul Alexandrei care începuse să mă certe. Mergem, ne plimbăm și ne întoarcem, atâta tot.

Ar fi inutil să povestesc răceala cu care am tratat toate subiectele din seara aceea. Am încercat să par nepăsătoare în fața tuturor încercărilor lui Gabi de a mă face să râd sau ale Alexandrei de a mă pune la curent cu viața de noapte a Bucureștiului. Voiam să le demonstrez că sunt suficient de matură și independentă încât să nu mă plâng de nimic. În realitate voiam să ajung acasă și să mă uit în gol. Îmi place să mă pierd în gânduri, să mă gândesc la ce va fi și la ce a fost. Spațiul terasei se micșora senzitiv, tot ce vedeam și ce auzeam se îndepărta de mine ca atunci când mergi cu metroul, tratezi cu spatele direcția de mers și vezi cum fug afișele de pe pereți. Îmi schițam discuția cu Răzvan. Puteam să-i spun direct: “Ce naiba, mă tratezi ca pe o proastă, trebuie să vină și asta cu noi. Crezi că faci din mine ce vrei?!” Și era perfect că mă gândeam la discuția asta, pentru că nu aș fi avut curaj să o deschid. Îl iubeam prea mult, temător de mult. Dovezile de iubire, sacrificiile, iertările, toate au fost un simbol al obsesiei timp de doi ani. Nu-mi permiteam să mă cert cu el, îmi trebuia un curaj cu care nu era înzestrată. Mă domina atracția pe care o aveam pentru el și nici nu-mi păsa de actuala iubită sau ce-o fi ea. Simțeam că dacă el a ales să o cheme pe Roberta a făcut-o cu un scop și trebuie să cred în el. Atât.

Am plecat acasă. Ne-am luat la revede fugal și tot ce-am mai auzit a fost un “ai grijă de tine” spus cu patimă. Am adormit prea repede din cauza gândurilor. Tata nu știa că plec nicăieri a doua zi. Nu mai suportam oricum chinul de acasă, jignirile și reproșurile focusate pe mine de când mama a plecat. La 6 dimineața mi-a sunat alarma și nu am mai stat pe gânduri. Am părăsit locuința cu o troler mic, pe care l-am ținut în brațe ca să nu facă zgomot pe parchet, am descuiat ușa încet, am verificat să nu se fi aprins nicio lumină în urma mea și nu m-am mai simțit în siguranță decât în autogară. Avem bani strânși și oricum nu duceam lipsă. Am intrat cu bursă la facultate și îmi intrau bani lunar. Știam că nu mi se va observa lipsa decât după ora zece, când tata îmi va deschide ușa la cameră cu nervi, să mă tragă la răspundere că dorm prea mult. Simțeam o satisfacție imensă pentru că nu mă va găsi acolo și va rămâne fără cuvinte în fața așternutului neatins. La zece preconizez să fiu deja pe autostradă, în drum spre Sibiu unde urma să se întâmple nu știu ce. Poate tata o va suna pe Alexandra și ea îi va spune, apoi va suna la poliție, mă va suna pe mine, pe mama. Mă va amenința că n-am ce să mai caut acasă și că îl va nenoroci pe Răzvan cu care cred că nu aș avea voie din cauza unor incompatibilități sociale evidente. Am decis că ar fi mai bine să-mi închid telefonul și să citesc în autobuz. N-aveam să reușesc din cauza gândurilor pe care n-aș fi vrut să le am pentru că făceam cearcăne și eram urâtă. Voiam ca Răzvan să mă găsească frumoasă, atrăgătoare. Deși știa povești din calvarul casei mele, simțeam că-l țin departe de toate gândurile negative care se transformau în coșmaruri. Voiam să plecăm în lume, iar Sibiul, cu tot romantismul de care poate să dea dovadă acest oraș, era o primă oprire perfectă. Roberta încă nu știam ce caută în scenariu. Speram de mult să o părăsească, știind și substratul relației lor bazată pe interes. Substratul relației nostre putea întregi interesul, dar îl consideram eu a fi mai intens.

M-am urcat în autobuz și am așteptat plecarea. Atunci când am ieșit din Câmpulung m-am simțit eliberată, curată, gata de noi aventuri. Abia așteptam să treacă ziua asta și să mă aleg cu o poveste. Ceea ce nu știam atunci însă este că mă voi alege cu un scenariu căruia cu greu și cu mult ajutor îi voi găsi explicația…

Sursa foto: Naomi Ana-Maria