Sunt o babă dadaistă

Nu știu câți dintre voi veți citi acest material. Nu știu câți veți citi acest material și veți spune “Wow, ce tare! Le are cu imaginația.”. Nu știu câți dintre voi veți citi și veți simți real, sincer, cu adevărat fiecare părticică din mine. Să fiți liniștiți într-o zi de sâmbătă sau de duminică, ori într-o seară oarecare, pe canapeaua comodă, cu un ceai cald de seară sau la prima oră a dimineții în mirosul proaspăt de cafea. Și în acea liniște perfectă, în echilibrul vostru indestructibil să ajungeți la o lectură care nu v-ar face plăcere. Aveți nevoie de mesaje motivaționale în viața dumneavoastră, de atitudini pozitive și de energii echilibrate. Ce ar fi dacă eu, cu acest material mineral și ipotetic, v-aș strica dispoziția nu perfectă, ci perfectibilă?

Dacă aș alege să nu o fac cred că nu aș avea despre ce scrie. Vă pot promite că vom vorbi despre iubiri împlinite, visuri reușite, muncă asiduă cu rezultate verificabile. Desigur, dumneavoastră știți prea bine că în spatele acestor bucurii, mai mici sau mai mari, ale vieții stau prețuri ce au trebuit să fie plătite la un moment dat sau pentru totdeauna. Deci m-ați crede dacă v-aș spune că acum sunt fericită pentru că am ajuns în sfârșit să merg pe drumul pe care mi-am dorit de atât de mult timp? Firește că da, măcar unii dintre dumnevoastră. “Foarte bine, foarte bine, și acum, ce ne mai spui?” V-aș vorbi despre echilibre spirituale, despre regăsirea eului pierdut, despre viața ascunsă a unei adolescente de provincie, despre visuri care s-au șters, despre nimicuri. Despre astfel de lucruri s-a pronunțat o lume întreagă. De la primele încercări de peniță sau de la primele bătăi de inimă în piatră. Toți au scris despre nimicuri. Și deci, de ce să fi găsit eu esența literaturii când toate cele ce au fost de scris au fost date tiparului? Mai mult, mă stresează ideea că sunt un nimeni. Pardon, un Nimeni, ca să-mi motivez orgoliul. Și atunci v-aș strica și mai tare echilibrul de weekend, căci citiți aceleași nimicuri ale unui alt nimeni.

Procesele conștientizării sunt cheia succesului. Imaginea se distorsionează însă atunci când intervine frica de penibil pe care n-au avut-o nici marii conducători, nici marii scriitori, nici mari sculptori, cu atât mai puțin marii artiști. Poate de aceea și ezit și am ezitat toată viața. Luați-o ca pe o promisiune că nimic din ceea ce veți citi nu va fi excentric. Când spun acest fapt mă refer desigur la percepția personală care va stinge flacăra de fiecare dată când va fi nevoie. Fericirea cea mai mare este că opera literară conține aceste două instanțe supreme: naratorul și cititorul. Deci veți avea ocazia să dați evenimentelor ce însemnătate veți considera. Nu voi interveni decât fugitiv: vă expun situația, ceea ce eu am simțit, când, unde și ce simboluri puteți dumneavoastră identifica. Vedeți, nimic excentric în a crede că și astăzi, în era vitezei, se nasc simboluri ale eternității. Se nasc, se renasc, se superrenasc, căci au existat mereu. În pauza dumneavoastră de ceai sau de cafea, punem timpul pe loc. Respirăm. Nu privim ceasul. Nu simțim vântul. Nu auzim zgomotul înfundat al mașinilor. Nici șuieratul trenului. Nici notificările mobilului. Nu simțiți nimic. Priviți adânc acest text, recunoașteți vechile tipare, vechile tragedii ale sufletului, ale omului dezrădăcinat, pierdut. Căutarea sinelui nu mai este de mult o metaforă. În liniștea creată putem să proiectăm esența acestui fragment care o să vă răpească până la final doar câteva minute. Nu priviți ceasul, credeți-mă pe cuvânt.

O să vă iau cu mine într-o lume ingrată, o voi numi lumea de jos, acolo unde nu există lumină, puritate, bunătate. Doar fiorul ambiției se mai simte din când în când și scrâșnirea dinților. Voi presăra textul cu numeroase motive pentru care nu ar trebui să avem regrete, motive pentru care ar trebui să ne iubim, să ne prețuim pe noi înșiși și pe semenii noștri. Voi introduce și situații în care una dintre concluzii va fi că așa a fost dat. Veți regăsi complexe mitice, defăimătoare. Îmi voi risca reputația. Mă voi preface că nu eu sunt acolo. Mă voi preface că am plecat din totdeauna din acel loc. Veți ghici că de fapt nu este posibil, atâta timp cât eu mi-am construit propria lume de jos, propriul destin, iar în acest moment, propriul testament. Și poate n-am să mor niciodată, atâta timp cât am început să scriu.